What really means Christmas?

O casă de fete, multă veselie, un caţel alb cu nasul cît un nasture, multeeee cadouri sub bradul din hol, leneveală cît cuprinde stropită cu vin roşu demisec şi bere pe alocuri, sentiment de acasă chiar dacă nu eşti în casa ta, miros de bucate bucătărite, planuri de mai tîrziu, gînduri de linişte, cîţiva fulgi de zăpadă, somn cît pentru tot anul care aproape s-a dus, senzaţie de bine şi bun...

Bărbaţii...

Spotul publicitar spune în felul următor: nu există femeie urâtă, doar bărbat care nu a băut destul:)

I love Romania

Spania-rânduri de portocali, veselie
Italia-distracţie, romantism, dans, bucate alese
România-turme de oi şi mici la gratar în compania unor personaje dubioase...

Frumoasă promovare, nu îmi doresc decât cetăţenie de altă naţionalitate!

Frumoasa Zaraza sau love at the first side

În cazul meu semi depresia intelectuală (ca să citez un clasic în viaţă:)) se tratează cu un week-end prelungit la munte sau cu o plecare din scurt pe unde se apucă. Dacă este şi o vacanţă în care mă îndrăgostesc cu atât mai mult îmi ajunge la suflet şi mă înzdrăvenesc de tot, irevocabil!

Şi uite că îndrăgosteala s-a întâmplat la centrul de echitaţie Râşnov unde am făcut cunoştinţă cu frumoasa Zaraza cu care m-am potrivit mănuşă. Nu este cel mai mare şi arătos căluţ dar cu siguranţă este cel mai aprig şi am simţiti asta când la trap abia reuşeam să mă ţin în şa.


Zaraza –o EA de culoare gri – m-a făcut să îmi fac vise şi să mi-o doresc în casa de vacanţă care îmi va aparţine, să am grijă de ea, să ieşim dimineaţa devreme la plimbare şi să ne spunem lucruri numai de noi ştiute. Plimbarea noastră cu munţii în spate pe un fundal de aer rece şi tare a fost acel moment perfect pe care nu prea apuci să îl trăieşti des deşi îl cauţi continuu.


Pe lângă râsetele, voia bună, oamenii dragi adunaţi în jurul unei mese, mâncatul exagerat, orele târzii şi nesomnul, Zaraza a atins în mine acea coardă care te face să vibrezi la fel ca în cazul unei îndrăgosteli la prima vedere şi care îţi doreşti să ţină for ever and ever after...

Şi ei erau aşa de iubitori...

Chiar aşa de rele sunt femeile?

Reclama misto, funny, barbaţi fericiţi ... dar ... chiar atât de rele suntem în materie de libertate? Chiar nu mai pot ieşi săracii bărbaţi la o bere fără să fie cicăliţi?

Aşa…

Chiar dacă e frig afară de-mi îngheaţă mâinile în mănuşi şi îmi clanţăne dinţii din toate încheieturile n-aş rata sub nicio formă o plecare. Şi ca să mă fac înţeleasă vă spun că dacă mi-aţi oferi cadou o excursie în Papanouaguineedecarenuaauzitnimeni acum mi-aş împinge 10 zile de concediu şi aş pleca ca apucata. Asta din cel puţin 5 motive:

1. Sunt apucată
2. Sunt inconştientă
3. Iubbeeescccc să zbor cu avionul!!!
4. Colecţia mea de vederi s-ar bucura de un nou membru (dacă se fac acolo...)
5. N-aş mai chiţcăi a plecare în următoarele două luni. Pe verificate!


Mă gândesc că dacă totuşi sunt mai aproape de aeroport cu 400 de km (că la Iaşi nu pot spune că avem unul...) aş profita de un mic zbor să văd nişte băştinaşi şi să mă întorc. Aşa mi-aş mai linişti bucata de creier zdruncinat, n-aş mai avea semnal la telefon să fiu tentată să răspund la mesaje sau să sun... nu mi-ar trebui decât o bucată de frunză sub care să mă bag şi să zac acolo uitată de lume, să uit că mă doare carnea, că nu se mai poate, că nu e drept dar e aşa, să strâng din pumni şi să nu mai regret aşteptarea!

Prietenii

Un proverb românesc spune că prietenii sunt ca vinul, cu cât mai vechi cu atât mai buni. Asta credeam şi eu până mai acum o jumătate de an când mi-am dat seama că poţi să îţi faci un prieten doar aşa dintr-o clipire. Îţi dai seama că vă potriviţi în tot: gândiţi la fel, acelaşi gust la haine, simţi când îi e rău sau când e happy, îţi vine să îi spui lucruri pe care nu prea le vorbeşti nici cu tine ... nu ai cum să nu te apropii de o astfel de persoană!

Mai sunt şi oamenii la care din diverse motive ajungi să apelezi şi te ajută necondiţionat, fac gesturi frumoase pentru tine chiar dacă nu vă povestiţi intimităţi sau poate nici nu vorbiţi cu lunile, de cele mai multe ori nu au niciun motiv să te ajute dar o fac! Trebuie să recunosc că am avut parte de oameni buni în viaţa mea, nu ştiu dacă se aplică principul “spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să îţi spun cine eşti ”, uneori cred că nu, şi că nu meritam să am în jur persoane aşa speciale unele doar au venit, m-au ajutat şi apoi au dispărut fără să le pot mulţumi ... fără să ştiu cum să fac asta...

Cert este că a fi prieten cu cineva nu presupune a vorbi zilnic la telefon, a te vedea foarte des, prietenia e de ani de zile (cum e cu Sis), e sincera (cum e cu Maria şi clanul de fete ce le am la suflet cu care chiar daca nu am mai vorbit/văzut la fel de mult ca până acum mi-s şi mai dragi), e veselă şi cu dor de ducă (aşa cum e cu Foca, cu Mega, Miha şi tot clanul neliniştit din Bucureşti), de la ea înveţi (Ana M), pe ea o admiri (Ana B), e simpatică şi nebunatică dar mereu acolo (Silv), zăpăcită şi afectuoasă într-un mod ciudat (Kin), mereu alta (Oli), grijulie (Mih, A), pe sufletul tau (Cris, Lor), plina de amintiri frumoase (K, T, M & comp.), dulce (M), cu sentimete (B:)), inocenta (A) ... prietenia e in toate felurile frumoase în care eu o descopăr zilnic.

Thks all!

Just music

O bucată de jazz e bună oricând pentru o bucată de corazon iar Dave Koz transmite exact ce trebuie aici. Mega prietene Bogdan astept jazz-ul remixat care suna caştoc, nu mă uita!

o zi de 13 ...

Astăzi sunt tristă! Mă gândesc că nu am mai fost tristă de multă vreme: am fost furioasă, revoltată, supărată, dezamăgită dar tristă? .... tristă nu am mai fost ca astăzi de ani buni. Chiar uitasem cum este, cum apasă şi cum te frământă, cum nu îţi mai găseşti locul, cum nu ştii încotro să apuci şi cum speri că totuşi ... Ciudat faptul că este şi o zi de 13 în care cică se întâmplă lucruri rele.


Pentru mine ziua de 13 (indiferent de lună) a fost o zi cu noroc, era ca o lege ... dacă e 13 îmi va merge bine şi aproape toate reuşitele s-au legat de o zi de 13.

Dar astăzi nu a fost aşa, astăzi a fost o zi lungă în care îţi propui să faci lucruri doar ca să faci ceva dar nu îţi iese pentru că eşti cumva în afara vieţii tale în care ai trăit până acum şi deodată te simţi distant de ea ... şi te priveşti dinafară parca nu ai mai fi tu. Da, astăzi a fost primul 13 din viaţa mea în care nu îmi mai simt viaţa!!!

Melodia de pe retina creierului...

Azi m-a înnebunit Ionuţ cu o melodie la serviciu pe care ce-i drept, o căutam de ceva vreme dar nu ştiam cum îi spune... După asta m-a înnebunit şi Mira că o auzeam de la birou cum o fredona şi mi-a rămas pe retina creierului. Aşa că am ajuns acasă şi o ascult şi eu de o mie de ori ca apucata...deşi îmi zguduie creierii deja zdrăngăniţi de la natură!



Zdruncineală plăcută că se ia!

Minciuna are picioare scurte...?

Mi-am ridicat adesea întrebarea: de ce mint oamenii? de ce mintim, noi, oamenii? şi asta pentru că în sistemul meu de valori nu îi găsesc poziţia iar un raspuns universal la intrebarea mea ştiu că nu există ... Motivele invocate pot fi diverse şi uneori chiar tinzi să îi acorzi credit celui care îţi găseşte 1000 de motive pentru a-ţi explica de ce a recurs la metoda “cosmetizării adevarului”. Nu vreau să vorbim despre teorii ale minciunii, procese cognitive care se declanşează în astfel de situatii sau păreri ştiinţifice despre stadii ale minciunii, reacţii, ci despre tipul de minciuna care pe mine mă deranjează cel mai tare: minciuna pe faţă, eventual cu un zâmbet tâmp în colţul gurii... Tu ştii ca ea/el minte, el/ea ştie ca tu ştii că minte dar tot continuă să îţi vândă baliverne... E o situaţie absurdă în care eu aplic adesea regula: cel mai deştept cedează. Totuşi cum te comporţi pe viitor cu o astfel de persoană: o ignori, treci cu vederea, îţi schimbi părerea despre ea, o cataloghezi, incerci sa îi gasesti circumstanţe atenuante, eşti dezamagit, nu îţi pasă, ţi se pare comic, te enervezi, îi spui, nu îi spui, insişti cu punctul tău de vedere? Care este totusi varianta optima? Exista? Da or ba?

Quo vadis?

Dependentă de un drog …

Tot vă povesteam de dorul meu de ducă şi cum îşi face el tot mai adânc prezenţa în sufletu-mi chinuit. Parcă îmi ard tălpile de foc greu să o iau la goană încotro apuc cu ochii ... Poate asta se datorează faptului că e octombrie şi că acum un timp începeam un nou semestru de şcoală in Italia iar asta îmi face sufletul melancolic ... Şi numai ideea în sine îmi aduce în minte o amestecătură pestriţă de lucruri care împreună fac ceea ce se numeşte DOR. Dor de acel capucino baut la cafeneaua de peste drum de universitate cu gaşca de fete multinaţională, dor de petrecerile noastre tematice, de orele de spaniolă care se încheiau mereu cu o băută, de drumurile de week-end la Veneţia, la Roma, la Trieste, de plaja de la Grado si de nisipul dintre degete de la Lignano, de toate plimbările care deveniseră fireşti şi din care nu a rămas acum decât o cutie plină de vederi. Mi-e dor de vinul rosu băut de noi din pahare cu picior înalt şi de cartofii copţi şi moi pe care îi mâncam la gura focului când terminam cursurile pe la 4 sau de bucata de pizza la 1 euro pe care o adulmecam grăbit într-o pauză de 10 minute. Mi-e dor de Piazza Garibaldi şi de Piazza della Libertà pentru că erau punctele noastre de întâlnire, de vorbă, de sfătuire, de îngheţata pe care o mâncam în timp ce îi aşteptam pe cei întârziaţi, de drumul pe care îl făceam în fiecare dimineaţă la ora 8 până la universitate şi de domul pe care îl admiram în drum. Mi-e dor de vecinii mei români, de vecinii mei ruşi care făceau petreceri zgomotoase la fiecare sfărşit de săptămână. Mi-e dor să îmi aşez faţa de geamul trenului şi să aud în urechi anunţul unei noi plecări, de stiva de hărţi a fiecărui oraş pe care l-am vizitat şi de zilele de naştere la care eu eram cea care făcea tortul, de mesele noastre în care ne adunam câte 15-20 şi făceam mâncare specifică ţării de unde veneam apoi mâncam şi beam ca apucaţii. Îmi lipsesc colegii spanioli de apartament care găteau în fiecare zi şi de statul la masa cu ei, de povestit şi de înţeles. Mi-e dor de camera mea (care era cea mai curată), de florile de pe pervaz şi de mirosul de dimineaţă care intra pe geam şi pe care nu îl mai regăsesc. Mi-e dor de acea casa în care stăteau italieni şi în care am mâncat cea mai bună lasagna gătită în casă, de drumul spre Vitorio Venetto şi de viile ce se întindeau până spre a-casă, de acele seri în care stăteam pe bancă până dimineaţă şi sporovăiam iar a doua zi ne adunam şi chicoteam iar despre cum şi ce s-a mai întâmplat. Mi-e dor de gălăgia lor, de viaţa din ei, de strazile mici şi pavate, de gesturile lor ample, de jovialitate, de glume, de cântece, de terasele dosite dar pline de oameni, de mirosul de mâncare bună care plutea parcă pemanent în aer, de tot ceea ce era posibil acolo şi aici nu este. Este un drog al dorului de ducă pe care îl retrăiesc în România la fiecare două luni şi pe care încerc să îl suplinesc cu vacanţe periodice, e drogul de a-ţi trăi degajat existenţa, de a te umple de ceilalţi şi de a respira continuu alt aer. E un drog care te cere plecat dar aşezat cumva in temporalitatea şi spaţialitatea ta.

Teavă n-ai, apă găseşti!

De când e plămădită lumea asta există rânduiala conform căreia femeia se ocupă de casă, de curăţenie, de copii iar bărbatul de meşteşugărit şi de lucrurile administrative. Dar ce faci când nu e un bărbat la casa femeii? Nu e firesc ca ea să înveţe să se descurce în situaţii limită? Şi când spun situaţii limită mă refer la inundaţii (calamităţi naturale) aşa cum m-a pricopsit doamne doamne sâmbătă cu o bucurie cât casa ... De 4 ani de când stau singură am învăţat să înlocuiesc regulat becurile din casă, să schimb plutitorul la WC şi armătura, să mai repar câte o uşă pe ici colo sau dulap bătând câte un cui, să mut mobila singură prin casă deşi am sub 50 de kg ... dar să reactionez în caz de inundaţie (motivul: canea spartă la ţeava de la bucătărie) nu învăţasem încă până mai ieri când mi-am dat seama că e bună dom’le şi o mână de bărbat în gospodărie. Aş fi împrumutat unul de oriunde când vedeam cum se ridica nivelul de apă în bucătărie şi cum mă cuprindea pân’ la gleznişoare, pân’la pulpişoare şi uşor uşor pătrundea în bucătărie, în hol, în baie, în cameră, pe balcon ... Prin telefon clar nu se pot rezolva astfel de situaţii oricât de mult a evoluat tehnologia în ultima perioadă, nici toate cunoştinţele în literatură, cibernetică, astrnomie adunate grămadă şi înmulţite cu infinit nu mă duceau spre rezoluţia finală ... Totuşi astrele nu mi-au fost potrivnice până la capăt şi ajutorul a venit din partea vecinului cu iniţiativă care a pus mâna pe cheie şi a oprit calamitatea. Eroul meu!!! că altfel mă vedeaţi cu bocceluţa în spate să mă gazduiţi câte o noapte fiecare. După amiaza a fost splendidă: am naufragiat pe valurile din casă încercând să adun apa rebelă, am scos la uscat toate perechile de papuci care au fost spălate natural, cu ocazia asta am aruncat şi multe obiecte ce se aflau în plus pe lângă casa mea şi am făcut curăţenie în locuri pe care nu le mai vizitasem de ceva vreme. Nu ştiu dacă incidentul de sâmbătă e un semn că am nevoie de un "coleg" de apartament sau că ar trebui să schimb casa. Tare mi-e teamă că e a doua variantă având în vedere procentul mare de dor de ducă cu care sunt investită zilele acestea (mult peste limita admisă).

Creierilor mei le face bine la munte

Mi-am găsit leacul! Când ai idei care se zbat de pereţii capului, nemulţumiri adunate, multe întrebări rotative care nu îţi dau pace şi trag de tine a răspuns e recomandat să mergi în creierii munţilor. La mine a funcţionat şi când am urcat Ceahlăul cu rucsacul în spate şi când am mers la Bicaz cu nişte oameni dragi cu care îmi face mereu plăcere să mă adun. Cum o imgine spune mai mult decât o mie de cuvinte vă împărtăşesc leacul de om nebun ajuns la calmare:


la 1750 de m altitudine simţi cu adevărat că "the sky is not the limit"

şi mi-am descoperit un loc al meu

care m-a facut să cred tot mai tare că viaţa e colorată

cerul lumios chiar şi atunci când are nori

totul porneşte în fond de la doi

pentru că numai aşa poţi vedea cerul mai clar în apă

poţi depăşi stâncile ascuţite

Dăcă peste toate acestea ai alături de tine şi oameni zâmbitori

poţi spune că ai trăit frumos!

Hai cu nunta neamule

Este sezonul nunţilor, iar poveştile cu miri şi mirese sunt atât de lungi încât mi s-ar sfârşi focul în vatră dacă le-aş depăna pe toate. Normal că dacă ai prieteni ai şi nunţi, cel puţin 2 pe an dacă eşti norocos, sau chiar 3 în aceeaşi zi dacă eşti hard core. Paradoxal mie nu îmi plac nunţile (de aceea merg doar la prietenii foarte apropiaţi), căci conţin două elemente pe care pe mine mă scot din sărite: haosul şi aglomeraţia inutilă. Aşa încât în faţa unei nunţi de nerefuzat nu pot face altceva decât să închid ochii, să trag adânc aer în piept şi să îmi spun că pot şi de data asta. Sunt puţine nunţile la care am fost şi au fost foarte bine organizate: de regulă e o harababură nebănuită, nici nu mai ştii care e din familia ta, care e verişoara din partea soţului, ale cui sunt neamurile acestea pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea, ce trebuie să fac acum, pe unde sunt invitaţii, de ce nu ajunge verişorul de după mamă de la Scorohârla?- deci organizare şi nuntă mi se par două cuvinte complementare, cel puţin din ceea ce am trăit eu până acum. E şi multă în lume în jurul tău care se uită câş şi îţi şopteşte cât mai tare cu putinţă: „ce frumoasă eşti maică”, „da ce bine îi şade rochia nu Fănico?”, sau care trage de tine să faci poze: şi cu verişorul pe care nu l-ai mai vazut de când te-ai născut, şi cu mătuşa cu care ai tăi au stat certaţi 6 ani şi acum s-au gândit să facă pace că doar de E NUNTĂ. Nu înţeleg de ce trebuie ca la nuntă să vină tot soborul de neamuri neştiute şi necunoscute la care trebuie să zâmbeşti frumos şi să le spui că eşti foarte fericită că au venit, de ce trebuie să îţi dai jumătate din salariu ca dar (dacă eşti invitat - că de’ tre să închini la nuntă), de ce trebuie să cheltui milioane bune pe rochie, costum de mire, machiaj profesionist, bucle efemere? În asta stă dorinţa mea de a fi cu el, în etalare? Cred că nunta trebuie să fie pentru noi – eu şi el – nu pentru cei pe care nu i-am avut în mine, pentru că după acea seara, rudele de la Coţohârla nu vor mai da niciun telefon, mătuşa se va certa iar cu părinţii şi nu îşi vor mai vorbi 15 ani. Eu aş face o nuntă fără dar (este cea mai mare tâmpenie să nu ai prietenii aproape pentru că nu işi permit să rupă câteva milioane bune pentru a veni în acea seară) cu familia mea şi prietenii de suflet, o nuntă relaxată în care să se asculte muzică bună, să se ciocnească pahare, să se arunce zâmbete sincere, să îi îmbrăţişez pe fiecare şi să le mulţumesc că fac parte din viaţa mea, că au fost acolo când gândurile mi s-au încâlcit sau inima a bătut a deznădejde. Să mă bucur cu omul meu din priviri, să simt că e pentru totdeauna, să plutească în aer miros de fericire, să simt că trăiesc acel moment cu el pentru noi, nu pentru a câştiga nişte bani de pe urma acestui eveniment şi să îmi stea sarmala în gât de frică că nu va „ieşi” pe plus toată afacerea. Aş da dintr-o răsuflarea toată alergarea cu un an înainte după restaurant, muzică, fotograf, pentru o seara răcoroasă pe malul mării în care să simt nisipul printre degete şi mirosul de albastru, cu alaiul meu de oameni dragi care să se bucure de fericirea mea cu sufletul, nu cu portofelul. M-aş bucura de verghetele frumoase pe care ni le-am alege şi de slujba de la biserică pe care eu le consider cele mai importante. Atunci este momentul când vreau ca „ai mei” să-mi fie în preajmă, nu la petrecerea de după când nunta e deja încheiată din punct de vedere legal şi religios şi contează doar câte feluri de mâncare ai pus pe masă. Vreau ca la nunta mea să dansez şi să îmi simt gândurile urlând de bucurie în mine, nu să fiu hămesită după o zi în care am alergat de la starea civilă la biserică, o zi în care toţi au tras de mine căutând răspunsuri la întrebări mărunte: dar unde sunt florile, dar roşu merge cu verde, dar mătuşa a mâncat destul din felul I, vinul nu e prea puţin, muzica nepotrivită, machiajul prea sofisticat, tortul prea încărcat, inima prea apăsată să mai simtă?

10 lucruri pe care le-aş face dacă aş fi putred de bogată

Nu se va întâmpla niciodată, dar aşa ca pentru sufletul meu ...


1. M-aş muta în Elveţia.
2. Mi-aş face o casă de vacanţă sus pe munte.
3. Aş înfia un copil (care să se alieze echipei de 3 băieţi pe care mi-o doresc).
4. Aş scrie o carte.
5. Aş călători în toate cotloanele de lume.
6. Aş deschide o megaşcoală pentru copii supradotaţi cu o megabibliotecă.
7. Aş face cursuri să îmi perfecţionez cât mai multe limbi străine ... aş investi mult în educaţia mea.
8. Mi-aş aduce toţi prietenii aproape de mine/familia.
9. Aş investi în ştiinţă mare parte din avere.
10. M-aş bucura de viaţa minunată pe care o am.


Voi v-aţi gândit ce aţi face cu un munte de euroi? Pe ce i-aţi cheltui?

Apt sau apt cu corecţie?

M-am hotărât să mă înscriu la şcoala de şoferi, mă hotărâsem de pe la începutul anului, dar ştiţi voi, există un timp (cam mare la mine) între a spune şi a face. Mânată acum de diverşi factori, m-am hotărât să încep să îmi „fac” actele pentru dosar ştiind că aşa nu voi mai da înapoi. Şi au urmat 2 zile de mers să faci cazier, fişă medicală, examen psihologic, etc etc. Şi le-am făcut fără să aflu lucruri noi despre mine: ştiam că am probleme cu identificarea propriilor membre: picior stâng cu mână dreaptă, care e piciorul? care este mâna, care e dreapta care e stânga?? ... şi până mă dumiream eu trecea timpul de răspuns la test. Bun, deci cu coordonarea sunt pe minus, la oftalmologie m-a consultat un medic trecut de prima tinereţe, zâmbitor, care m-a întrebat din prima dacă sunt căsătorită. Eu am rămas uşor nedumerită: dacă te-ai măritat nu mai ai voie să dai examen la şcoala de şoferi, şi dacă e aşa de ce mă întreabă asta oftalmologul??? Până la urmă am aflat de ce m-a chestionat: avem un tricou pe care scria în franceză: „Proprietate privată” fix pe sâni şi domn’ doctor a făcut o asociere şugubeaţă. Eu am zâmbit suspect fără să îi răspund la întrebare. După ce mi-a ţinut teoria chibritului ars despre cum trebuie să port eu ochelarii în timp ce conduc (că şi la oftalmologie sunt pe minus – aici chiar mai rău decât cu coordonarea), mi-a dat un apt chircit cu menţiunea: corecţie. M-am simţit ca în clasa I când nu am luat coroniţa.

Ei, dar ce mi-a plăcut cel mai tare a fost examinarea psihologică, nu cea la care apeşi pe pedale (acolo v-am spus sunt codaşă), ci cea de pe multa şi marea fişă medicală acel apt mult dorit. Am intrat eu în cabinet la domn’ psiholog, am şezut pe scaun (ca m-a invitat) şi a început el aşa o conversaţie familialo-profesionistă despre ce fac, ce studii am, etc. etc. Eu mă ambalez să povestesc că fac aia, şi aia, şi aia, şi îmi place să fac şi aia ... etc etc. Simt nevoia să împărtăşesc cu voi întrebările pe care mi le-a adresat (în ordine banalo-aleatorie): m-a întrebat dacă mă simt specială, dacă am simţit vreodată că sunt pe marginea prăpastiei, dacă am avut vreodată pierderi de memorie, dacă sunt căsătorită (iar?????), dacă am copii, m-a pus să scad din 100-7 până spune el stop (un exerciţiu de memorie prea dificil pentru memoria mea adormită), şi la final mi-a dat un apt cu un mare zâmbet pe faţă.

La final am mers să îmi valideze fişa tipul de la receptie: blond oxigenat, pensat, îmbracat cu o cămaşă roz şi cam ameţit de fel (sper să nu fie nevoie să mă întorc la el) care mi-a aruncat un zâmbet semi-feminin şi mi-a urat succes. Frumos! După examinări şi paraexaminări am ieşit fericită pe uşă gândindu-mă cât de uşor este în Românica să obţii apt de la 6 medici în mai puţin de 3 ore (asta cu tot cu perioada de aşteptare).

Şi consumatoru’ … ?

O lege (ne)scrisă în publicitate spune că nu e bine să îţi promovezi produsul apelând la concurenţă: adică nu îţi ridici în slăvi ce ai tu pe spatele comparaţiei bătătoare la ochi cu un alt produs concurent şi căruia vrei să îi scoţi în evidenţă „defectele”. Dar cum legile au fost făcute pentru a fi încălcate chiar şi cele care (nu) au atestare „negru pe alb”, cei de la Pepsi ne-au lăsat cu gura căscată şi cu plombele căzute prin trimiterile directe, chiar prieteneşti:) contra CocaCola. Şi ca să vedeţi că vara până şi urşii polari îşi doresc să fie cool sorbind bulele Pepsi (pentru că cele de la CocaCola sunt pentru sezonul toamnă-iarnă, un trend desuet) vă arăt cum stă treaba în „modern era of advertising”:

Moş Crăciun în sezonul estival schimbă brandurile şi refuză sticla care a făcut senzaţie în favoarea dozei pe principiul „ce este interzis atrage mai abitir”:

Că publicitarii se joacă cu asocierile mentale ale bietului consumator aş înţelege – e chestiune de marketing, dar el, consumatoru’ naivu’ loialu’... dragu’ de el, oare va înţelege trădarea de brand a urşilor şi a lui MoşCrăciun???

Tehnici de agăţat

Singurul lucru pentru care mi se pare greu să fii bărbat este legat de tehnicile de agăţat, de acea “vrăjeală” pe care trebuie să o ai pentru a “combina” o duduie care ţi se pare “bună”. Între noi fie vorba ştiu că dacă o femeie place un bărbat nici nu mai e nevoie de tehnici de agăţat pentru că lucrurile vin cumva de la sine sau ... te agaţă ea pe tine (cum mai nou se practică, sau mai vechi şi abia am observat eu:)). Revenind la cum intri în vorbă cu o femeie sincer îmi e greu să găsesc răspunsuri şi nu mă refer aici la replici de genul: “fata ţi s-au rupt blugii în genunchi”, “credeam că am ajuns în rai vazând un înger ca tine”, “crezi în dragoste la prima vedere sau mai e nevoie sa mai trec înca o data?”, “Uite-mă că am aparut, acum mai ai 2 dorinte”, “Am învăţat cumva la şcoli diferite împreună?”, “Ne cunoaştem de undeva?”, “Semeni cu o actriţă dar nu îmi vine acum în minte numele ei”, “Când mă scoţi la un suc?” ci la cum faci o femeie să te remarce într-un mod care să nu fie nici prea-prea nici foarte-foarte. Aici intervine provocarea! Şi o lansez către voi ... aşa că hai să vă văd cât de originali sunteţi şi promit că cea mai convingătoare replică va fi răsplătită.

P.S. Şi fetele au voie să participe ca să ştiu cum ar dori ele să fie abordate sau cum "s-au lăsat" abordate:)

Ce faci când nu ştii ce să faci?

Dacă eşti în faţa unui hău sari fără paraşută doar pentru că ai mai experimentat căderea - chiar dacă actul în sine îţi dă un sentiment de spaimă amestecată cu ... plăcere. Un pic ameţitor şi ameninţat te avânţi cu toată fiinţa în ciuda preceptului conform căruia „nu este bine să te joci cu focul”, ştii asta dar există pe lume propuneri ce nu pot fi refuzate... Nu pot fi refuzate pentru că au legătură cu ce eşti tu, cu trecutul tău în care ai lăsat ceva nefinisat, o cută care îţi stă pe creier şi din pricina căreia te hazardezi mereu apelând la „dacă”. E ceva ce poate ţi-ar fi plăcut să ţi se întâmple atunci şi acum nu ştii daca mai vrei SĂ FIE dar eşti ademenit de acea dorinţă nesatisfăcută, lasată aşa atârnând într-un colţ de suflet. Ai crezut că ai uitat de acel gând, de acel sentiment, de ACEL CEVA care acum revine în viaţa ta şi cerşeşte lucrurile care trebuiau să fie. Şi te trezeşti între două lumi, fără paraşută, oscilând între sus şi jos, între cald şi rece, potrivindu-ţi hainele de om serios cu faţă de copil inocent. Nu ştii ce să faci ... dar te întrebi tâmp: „Ce fac când nu ştiu ce sa fac?” ... să apelez la scuze, la a da vina pe altcineva, la neştiinţă, la neputinţă, la „aşa a fost să fie” sau să prind de picior bucata de trecut şi să o azvârl acum, în timpul meu pestriţ şi avid de zbor la înălţime? Să iau acel bilet şi să plec cu ultimul tren sau să las comoara în cufărul ei? Dacă între timp comoara mea nu mai este atât de strălucitoare? Sau dacă e mai strălucitoare şi mai valoroasă ca oricând? Sunt idei care iţi inundă alambicat mintea în timp ce stai aşa pe marginea hăului şi te uiţi la amplitudinea lui, te uiţi şi zâmbeşti inexplicabil pentru că acea frântură de plăcere te mână să o iei la goană în necunoscutul tău...

Pay it forward

Îmi amintesc că ultimul film care a lăsat un impact puternic asupra mea a fost „Orele”, film pe care l-am văzut acum ceva vreme şi la care m-am gândit mult timp după vizionare încercând să explic sentimentele puternice pe care mi le-a creat. L-am văzut apoi de încă 6 ori (ceva neobişnuit pentru mine, omul căruia nu îi place să facă de două ori la fel aceeaşi treabă:)) doar de drag, stârnind de fiecare dată gânduri noi în mine. Zilele trecute am trăit o experienţă la fel de surprinzătoare vizionând filmul „Pay it forward”. Mi s-a părut un film aşa de curat deşi încărcat de multă neputinţă şi durere amestecată cu inocenţă. M-a impresionat copilul acela Trevor McKinney (Haley Joel Osment) şi Helen Hunt cum şi-a jucat rolul admirabil. Cred că mai presus de orice m-a mişcat ideea în sine, un concept pe care dacă l-am pune în practică fiecare dintre noi am SCHIMBA ceva cu siguranţă în lumea noastră, şi am ajunge să trăim o utopie interesantă:). Aproape că îmi vine să pun în practică ce am văzut acolo cu tot finalul stupid, tragic dar adevărat ... Chiar îţi vine să faci ceva „MARE” după o aşa experienţă de cinefil. Îl recomand într-o seară când ţi se pare că viaţa ta nu are nimic bun sau când crezi că ai tot ce îţi doreşti:). Nu ştiu cum de mi-a scăpat şi nu am auzit de el decât aşa târziu ... :)

Blonda, rujul şi hatitudinea

Mie îmi plac blondele!, dar blondele care au părul foarte deschis la culoare si lung, lung... Nu ştiu de ce dar am impresia că lungimea părului este invers proporţională cu neuronii din creier şi culoarea la fel, cu cât are un blond mai spre ars cu atât golul este mai mare. Dar îmi plac fetele astea că mă fac să râd prin tramvai când le văd ce discurs afectat au şi cât se cred de dive, le contemplu pe cele care se îmbracă gen bazar în roz şi cu sandale cu flori mari chicioase şi machiate excesiv... Acestea sunt miezul pledoariei mele (sunt desigur şi femei blonde pline de clasă şi stil pe care le ador şi care ştiu să umple o încăpere cu ele fără a fi vulgare). Dar cum femeia cu gust este rară, mai ales blondă, râd pe înfundate de câte ori „dau” de ele...de „specie”.

Astăzi în drum spre casă la staţia X, în tramvaiul Y a urcat BLONDA cu însoţitorul. El a rămas în spate atârnat de o bară iar ea s-a aşezat pe scaun lasiciv. Tipul clasic de care vă povesteam: par lung, ondulat în două nuanţe de blond- mai închis şi mai deschis, rochie scurta mulată din care ieşea un abdomen nu tocmai lucrat. Cum o analizam eu aşa tacticos mă scoate din lumea mea cu replica pe care i-o adresează însoţitorului: „Mi-ai luat telefonul?”. Hopa, mi-am spus, dar ce bărbatul e aspirator să aibă grijă de nătângia feminină? Aici e material de studiat, am gândit zâmdind şi mi-am ciulit cârcotaş urechile ca un câine ... El a răspuns inteligent că şi l-a luat pe al lui, îl are în mână şi i-l arată (probabil ştia ce are acasă, femeia care nu pricepe decâ dacă îi desenezi) şi ea exclamă respirând a deznădejde: „L-am uitat!”. Băiatul – repet, ştiind ce are în grijă- a spus sec „tipic ţie!”. După schimbul de replici plin de zeamă culturală el a venit lângă ea pentru că între timp BLONDA îi ceruse telefonul lui. „Uite că nu e chiar aşa de simplă fatuca asta (în limba română veche „simplu” însemna „prost”)” – mi-am spus eu crezând că îi cere telefonul pentru a suna la locaţie cu scopul recuperării telefonului. Dar mirare şi artificii – îi ceruse telefonul cu alt motiv ... Întrebată de însoţitor la ce are nevoie de telefonul lui, replica a zburat ca un porumbel din buzele ţuguiate ale BLONDEI: „să mă dau cu ruj.....” What??????????? Tocmai ţi-ai uitat telefonul pe nu ştiu unde şi simţi nevoia să te dai cu ruj???? Frăţică, blondă blondă dar să ştim şi noi ...Adică este aşa de dificil să faci diferenţa între oglindă şi telefon? Nici nu ştiam dacă să mă bucur că a găsit o soluţie într-o situaţie de criză - lipsa rujului de pe buze - sau să ma îngrijorez că nu si-a dat seama unde este de fapt situaţia de criză - telefonul pierdut.

Dar, cireaşa de pe tort a fost partea finală rostită în timp ce îşi aranja rujul pe buze holbată în telefonul masculului: „Am nevoie de atitudine!”... Hau! Mânca-ţi-aş ... şi blondă, şi cu atitudine şi cu ruj pe buze.

Aş avea curiozitatea, dacă şi bărbaţii au curaj, să îmi explice careva: ce vă atrage la astfel de „nestemate”? Să fie culoarea, să fie luciul, lipsa sau preaplinul...? În speranţa că voi primi un răspuns până mor, lansez întrebarea pe orbită!

Chestionarul lui Proust

Şi datoria necompletată la timp...

1. Principala mea trăsătură – Toleranţa
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat – numai una? ... hmmm – să aibă curajul de a şti ... ce vrea!
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie – să fie descurcăreaţă şi să îi meargă circuitele.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei – că ştiu cu se mănâncă “Adriana”.
5. Principalul meu defect – sunt mereu în căutarea a “altceva” în viaţă.
6. Îndeletnicirea mea preferata – Scrisul
7. Fericirea pe care mi-o visez – e alcătuită din lucruri mici dar neaparat cu multe călătorii în doi, apoi în 3, 4:)
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire – să nu mai am sentimente faţă de ceva/cineva.
9. Locul unde aş vrea să trăiesc – oriunde în Elveţia
10. Culoarea mea preferată – albastrul mării
11. Florile care-mi plac – macii
12. Pasărea mea preferata – bufniţa, am avut una pe balcon:)

Viaţa între două lumi

Tot drumul înapoi spre Iaşi m-am gândit ce voi spune oamenilor când mă vor întreba cum a fost în Istanbul ... Cred că este pentru prima dată când am sentimente contradictorii pentru un oraş: până acum ştiam clar – îmi place sau nu îmi place... Ei, cu Istambul e diferit pentru că oraşul este altceva decât ceea ce ştiam eu până acum – altceva decât boemul italian, pitorescul elveţian, ordonatul german sau austriac. Este un fel de babel de sentimente, culori, un amestec ciudat de tradiţional şi modern, de bazar în care comerţul se face prin publicitatea „strigată” .

Am aterizat pe partea asiatică într-un oraş care am descoperit că nu are limite, un loc unde pentru a te deplasa dintr-o parte pe cealaltă este necesar să iei vaporul – vapor care te poartă preţ de 15 minute din Asia în Europa. Istanbulul este locul în care am călătorit cu toate mijloacele de transport posibile – autobuz, metro, vapor, tramvai doar pentru a ajunge dintr-un loc în altul, oraş în care am mers până am simţit că îmi cad picioarele, am mâncat o doză mare de dulciuri şi am experimentat kebap made by Turky. Străzile pline ochi de lume chiar şi la 12 noapte fac din Istanbul un oraş în care viaţa are altă dimensiune, miile de magazine la fiecare centimetru de stradă pline ochi de mărfuri cu preţuri ce abia aşteaptă să fie negociate dau un aer ieftin de kitch chiar supărător dacă nu eşti obişnuit ca oamenii să te abordeze pe stradă invitându-te să le calci pragul prăvăliei. Frapant a fost să văd că femeile nu lucrează în locuri publice precum baruri, magazine prea puţine pot fi găsite pe la recepţia hotelului sau în aeroport la check in. Am descoperit mai apoi, după ce ne-am tot întrebat unde este partea feminină a oraşului, că femeile îşi petrec existenţa acasă, gătind – condiţia de bază pentru a deveni soţie în Turcia - sau în mall-urile luxoase căutând mătăsuri fine şi bijuterii impunătoare.

Un oraş al contrastelor – Istanbulul – impresionează prin măreţie mai ales în partea asiatică care este clar mai modernă şi total diferită de cea europeană, mult mai conservatoare şi balcanică. Am găsit în acest oraş oameni relaxaţi, bărbaţi îmbracaţi în camaşă şi pataloni la dungă postaţi strategic în faţa magazinelor, glumeţi în abordare şi promiţători în ceea ce îţi oferă – unii îţi promit nonşalant că îţi pot schimba viaţa ... Este oraşul în care am învăţat să negociez şi să mă târguiesc fără ruşine, să accept complimente picante de la bărbaţi necunoscuţi, să mă îndop cu felurite prăjituri şi dulciuri colorate oferite bonus în fiecare magazin în care treceam pragul. Croaziera pe Bosfor mi-a adus pe lângă arsuri vizibile pe picioare – din pricina soarelui nimicitor – un aer proaspăt şi albastru de mare. Insula pe care am fost – Princess Island – aflată la o oră şi jumătate de Istanbul mi-a demonstrat încă o dată că turcii ştiu să îşi trăiască viaţa în casele imense pe care şi le construiesc pentru a veni în weekend, iar condiţia unei astfel de soţii nu poate fi decât de invidiat de către noi, celelalte, femeile care îşi doresc independenţa şi pierd esenţa vieţii irosindu-şi viaţa muncind pentru a demonstra nu ştiu ce.

Hotelul în care am stat era amplasat fix în centrul vechi al oraşului foarte aproape de Blue Mosque iar în prima seară am tresărit la fiecare strigăt din noapte care chema oamenii la slujbă. Când am mers pe Taxim Street acelaşi strigăt la rugăciune construia o antiteză izbitoare între moderul acelui loc plin de magazine ale unor branduri de renume cu femeile atent acoperite de văluri.


În prima zi ajunsesem la concluzia că nu ne place în Istanbul, îl asociam cumva pe alocuri cu Costineştiul nostru drag, apoi începând să îl descoperim ne-a încolţit gândul că am accepta o cerere în căsătorie aruncată în vânt, mai apoi am tot gândit posibilităţi de a lua o bursă în acest babelistic oraş şi am născocit strategii dacă am putea învăţa limba ajungând la o concluzie afirmativă. Nimic din toate aceste planuri nu a rămas în picioare pentru că impresia finală a fost aceea că ne încântă mai mult soţul care te ajută la căratul bagajelor şi care nu merge 2 metri în faţa ta, tu cărând eventual valiza grea, nici cel care zâmbeşte complice la toate turistele mai draguţe şi pe care le abordează: „hey angel”, „where are you from”, „look into my eyes” etc.

Istanbulul este un oraş în care dacă ai bani ai diversitate, un oraş care nu are sfârşit pentru că la cei 13 milioane de locuitori pe care îi adună (conform statisticilor oficiale) ai impresia că sunt răspândiţi peste tot - este cu siguranţă un oraş care nu doarme niciodată, în care tot timpul se întâmplă ceva.

Fiecare oraş pe care îl vizitezi lasă în tine un ceva specific şi tind să cred că şi noi lăsăm ceva în fiecare oraş în care ajungem. În Istanbul eu am lăsat nişte dorinţe îndeplinite şi am luat o gură trepidantă de viaţă plină.

leapşa 2

De data aceasta la 4 dimineaţa şi fără răsărit:)


Sunt capricioasă şi capricornoasă.
Aş vrea să am o casă pe malul mării, să am tihna necesară să scriu în fiecare dimineaţă gânduri cu o ţigară în colţul gurii şi cu picioarele pe birou.
Păstrez amintiri frumoase cu oameni dragi şi vederi din fiecare oraş în care am fost.
Mi-aş dori să pot da timpul înapoi cu 5 ani de zile numai pentru a retrăi o anumită zi.
Nu îmi place să dezamăgesc oamenii mei, să nu îi pot ajuta, să nu mai ştiu de mine.
Mă tem să nu am conştiinţa încărcată cu lucruri nedemne.
Aud în minte câte o melodie de fiecare dată când întâlnesc o persoană faină (o asociez cu acea melodie).
Îmi pare rău că nu ştiu să înot.
Îmi plac lucrurile de ultim moment pentru că numai aşa ştiu să reacţionez ireproşabil.
Nu sunt atât de fashion cum e trendul ...
Dansez pe mese după ce beau 3 beri... de fapt 2
Cânt ca să poluez fonic.
Niciodată să nu spui niciodată.
Rar mi se întâmplă să nu îmi iasă ce mi-am propus.
Plâng când se adună un munte de sentimente contradictorii.
Nu îmi place de mine pentru că dau mult din prima.
Sunt confuză când mă dezamăgesc ceilalţi.
Am nevoie de un munte de afecţiune ca să mă deschid .
Ar trebui să mă bucur mai mult de viaţa frumoasă pe care o am.

If time ...

Am primit o serie de lepşe pe mail şi m-am hotărât să le completez în ordinea venirii lor. Ce poate fi mai fain decât un 5:00 dimineaţa cu un răsărit de soare izbitor de frumos şi scris gânduri despre "dacă"... ?

Dacă eram un anotimp, aş fi fost primavara.
Dacă eram o lună, aş fi fost cu siguranţă august.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost duminica.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost un răsărit.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un melc marin nudibrahinat (doar pentru culorile spectaculoase).
Dacă eram un animal de uscat, aş fi fost un motan vagabond.
Dacă eram o virtute, aş fi fost înţelepciunea.
Dacă eram o planeta, aş fi fost Venus.
Dacă eram un lichid, aş fi fost un vin roşu demisec.
Dacă eram o piatră, aş fi fost ametist.
Dacă eram un metal, aş fi fost argint.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un kakapao.
Dacă eram o plantă, aş fi fost iasomie.
Dacă eram o stare a vremii, aş fi fost o ploaie răcoroasă de primavară.
Dacă eram un instrument, aş fi fost o chitara.
Dacă eram un sentiment, aş fi fost un puternic deja-vu.
Dacă eram un sunet, aş fi fost un acord de pian.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Louis Armstrong – What a wonderful world.
Dacă eram un film, aş fi fost The wizard of Oz.
Dacă eram un serial, aş fi fost Seinfeld.
Dacă eram un oraş, aş fi fost oraşul Como.
Dacă eram un gust, aş fi fost gustul de ciocolata cu mentă.
Dacă eram o aroma, aş fi fost aromă de scorţişoare.
Dacă eram o culoare, aş fi fost o culoare caldă.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost mâinile.
Dacă eram un accesoriu, aş fi fost o eşarfă.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost expresia de plăcere sau uimire.
Dacă eram un personaj de film/desene animate, aş fi fost motanul Puss din Shrek.
Dacă eram o formă, aş fi fost o piramidă.
Dacă eram un numar, aş fi fost 13.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un Wiesmann Roadster MF5.
Dacă eram o haină, aş fi fost lenjerie intimă:).

De azi, de ieri şi dintotdeauna ...

Nu cred în astre, horoscop, predestinări apoteotice, hărţi astrologice, cifre ale destinului însă cred că persoanele vin în viaţa ta cu un anumit motiv, pentru un anumit timp sau pentru toată viaţa. Consider că prezenţa sau lipsa lor face parte din ceea ce ajungi să devii din interacţiunea cu ei, din emoţiile cu care te încarci şi care rămân atunci când iţi aminteşti de ei: dureroase, dulci, amare, sărate, parfumate, aromate. Am în suflet o mână de oameni cărora nu am apucat să le spun tot ce aş fi vrut pentru că nu am ştiut să o fac la timpul respectiv, nu am avut răgazul necesar sau am sperat că timpul va mai avea răbdare cu mine şi mă va lăsa să o fac în modul ales în care îmi imaginam mental că o voi face. Dar nu s-a întâmplat aşa şi am păstrat acele sentimente pentru un atunci care nu a mai fost sau care încă mai aştept să fie. Însă, chiar şi fără a lua forma cuvântului verbalizat vreau să cred că acele emoţii înzecit mai puternice, mai reale şi mai de impact le pot transmite şi prin alte mijloace aşa încât să ajungă şi către cei cărora nu le mai pot simţi prezenţa fizic.
De regulă nu mă întreb de ce a apărut o anumită persoană în viaţa mea pentru că ştiu că am ceva de învăţat din/de la/cu ea, fac acest exercitiu de introspecţie când îmi dau seama că nu ştiu „ce să mai fac” cu acea persoană, nu o mai pot asocia cu ce sunt eu sau cu ce am fost până în acel moment şi mă trezesc în pielea unui alt EU inexplicabil de diferit şi pe care nu îl iubesc nicicum, un eu care se apără pentru că nu vrea să devină ceea ce nu este, nu vrea să simtă cum nu ştie, nu vrea să se mintă actoriceşte.
Mă încarc cu amintirile oamenilor cărora le-am spus mult în cuvinte puţine şi care au înţeles esenţa comunicării, au lăsat necuvântul să troneze un regat absurd dar frumos. Îmi plac relaţiile pe termen lung sau cele de o viaţă pentru că îmi arată ce nu am făcut niciodată, mă construiesc ... Îmi plac relaţiile care durează toată viaţa pentru că mă învaţă lucruri pentru toată viaţa!, pentru că trebuie să le construiesc pentru a avea o bază emoţională solidă şi simt că aşa am contribuit la fiinţarea a ceva. Deşi în relaţiile mele cu cei cărora nu am apucat să le SPUN timpul nu mi-a dat îngăduire, îmi propun să dau timp timpului pentru că, în ecuaţii, necunoscuta se află totdeauna prin intermediul elementelor ştiute.

Arabela alambicata style

Un lucru pe care nu îl stiţi despre mine este că atunci când sunt în situaţii limită (adică mai mereu:)) se petrec lucruri miraculoase prin jur: ştiţi clipul de la apă minerală dorna ? Eh .... cam aşa ceva este şi la mine la nivel imagistic (perfecţiunea universală întâlneşte imperfecţiunea mea!): culoarea de la semafor se face verde fix când ajung în faţa trecerii de pietoni, tramvaiul ajunge în staţie în momentul în care ajung şi eu (compatibilitate zodiacală, ca să vă luminez tramvaiul e în zodia scorpion:)), maşinile îmi dau prioritate pe pasajul de la teatru în fiecare dimineaţă când alerg spre serviciu, cafeaua e deja făcută, florile de pe birou udate, aproape că exclam: perfection is never easy!
În astfel de zile mă întreb care ar fi cele trei dorinţe pe care mi le-aş pune dacă mi-ar sări la picioare peşticul de aur şi ar trebui să îmi dea ceva dorinţe îndeplinite în schimb ca să nu îl dau mâţului să îl mănânce? Sincer variaţia intervine de fiecare dată când îmi sare înainte această ipoteză: uneori îmi doresc un catalog cu genţi, un yacht cu cataloage cu genţi şi cu bărbaţi cu cataloage cu genţi, alteori vreau să fiu fashion, să ştiu să merg pe tocuri de 20 fără să mă împiedic, să câştig la loto:), să am una bucată de bucătar disponibil, o dactilografă cu ochelari care să îmi scrie inepţiile, un şofer (dar nu ca al Columbencei!), un dressing ca în reclama de la Heineken dar fără bărbaţi isterici:), o casă în Como, parfumuri scumpe şi bijuterii, diamante, perle .... nebunie! Deja salivez şi nu am şerveţele ... ups!! dar erau numai trei, NUMAI TREI DORINŢE... şi uite aşa cum nu mă pot decide rămân la stadiul muritorului de rând care se îneacă cu găluşca propriei imaginaţii. Cred totuşi că nu aş renunţa la yacht şi la cataloagele cu genţi:):).
La voi care ar fi cele trei dorinţe năbădăioase care nu vă lasă să dormiţi noaptea? Haideţi, înghesuiţi-vă la enumerat! ...Vă promit că scot bagheta magică şi le îndeplinesc pe loc:) ... pe/în locul cui????


ACEST POST ESTE UN PAMFLET ŞI TREBUIE TRATAT CA ATARE:)!!!

Alo Any???

Îmi amintesc că în copilărie ne strângeam în jurul acelui telefon vechi cu disc şi formam numere de-aiurea, inventam motive stupide şi ne hlizeam pe seama asta ca nişte copii tembeli. Ni se părea amuzant şi firesc să intrăm în acest joc incitant la fel de firesc cum ni se părea să mâncam gume de pe jos sau beam apă unul după altul fără nicio reţinere.
Legat de sunat aiurea pe la oameni am ajuns la concluzia că în viaţă totul se plăteşte :) întrucat de câteva săptămâni bune în fiecare duminică după masă mă sună cineva şi întreabă de Any. Who the hell is Any???? Şi de ce nu a anunţat partea masculină a vieţii ei că şi-a schimbat numărul de telefon şi că acum îl deţin EU? E clar că această Any a avut o viaţă tumultoasă (din detectivismul ce am reuşit să îl intreprind asupra vieţii ei), a fost secretară pentru că acum ceva timp m-a sunat fostul ei şef ... a avut relaţii extraprofesionale cu clienţii pentru că mă sună bărbaţi cu care nu şi-a încheiat datoriile ... şi în plus săptămâna trecută a trebuit să duc muncă de lămurire cu un posibil client pentru a-l convinge că nu sunt secretara Any şi nici nu îmi propun să fiu:). Ei bine cea mai mişto fază de departe a fost astăzi când m-a apelat o voce bărbătească foarte hotărâtă că o vrea pe Any, are numărul ei de ani de zile şi nu se poate să nu îl fi anunţat de schimbarea numărului. Interacţiunea telefonică de 5 minute a trecut prin toate fazele: dialog, monolog, enervare, amuzare, penibil, inconfortabil, stânjeneneală ... A fost un fel de luptă în argumente în care Domnul încerca să mă convingă de relaţia lui cu Any şi eu, prinsă la înghesuială, nu ştiam cum să mă mai justific că nu ştiu despre ce este vorba. Ei dar firesc că nu m-a crezut din prima: dacă îţi răspunde o femeie şi te aşteptai să fie aşa normal că tragi de discuţie până poate învinuita (adică eu) va da un mic detaliu preţios despre noul număr al deja celebrei Any... dar de unde să dau dacă nu am? N-AM şi pace!
Încep să îmi pun întrebări existenţialo – astralo – nefiresco - uzuale: fie am un număr de telefon comun (dar de ce mereu este căutată aceeaşi persoană?), fie astrele s-au aliniat pe numărul meu de telefon ori m-au ajuns blestemele celor pe care îi înnebuneam eu în copilărie şi acum trebuie să îmi spăl ruşinea:). Oricare din ele ar fi motivul consider că decizia cea mai înţeleaptă este ca de astăzi înainte să nu mai răspund la numere nesalvate în telefon. Aşadar, lume dragă în cazul în care nu doriţi să mă transform în secretara Any vă rog să mă contactaţi numai şi numai de pe numerele voastre (şi pe care le ştiu şi eu). În caz contrar îmi cumpăr un telefon cu disc ...

La Piteşti te birtuieşti!

Pe principiul aduni într-un week-end cât alţii într-o viaţă - pui deoparte şi scoţi la anaghie, am strâns şi noi de la Piteşti păreri, impresii, opinii, aer cultural/academic (neh!!) şi ce a mai rămas prin pahare ... Bine, eu fată cuminte cum mă ştiţi mi-am trădat menirea şi nu am trimis în pântece băuturi tari, nici măcar moi sau dulci sau acrişoare şi asta pentru că am mizat mult pe teoria: prima impresi contează! Următoarea (impresie) va fi naturalo – firească, adică aplecată spre bere, vin şi ce s-ar mai gasi specific prin ţări străineze. Din lucrurile pe care le ştiam despre Românica enumăr: de la Iaşi la Piteşti faci 10 ore cu trenul pentru că nu este un mijloc de transport direct ci schimbi la Bucureşti vrând-nevrând, drumul nu iţi rezervă nimic din peisajele elveţiene, nici măcar cele din nordice autohtone. Din cele pe care nu le ştiam notez: în tren poţi întâlni şi oameni cu mobila acasă cu care chiar poţi avea discuţii interesante; dacă pleci cu o companie plăcută drumul aproape ca devine alunecos în idei, ţiganii nu îşi cumpără bilete iar dacă controlorul le reproşează (rar!) că nu se poate călători aşa şi îi îndrumă la ghişeu să contribuie financiar sunt mustraţi de poliţia CFR că ţiganii fac „un efort să îşi cumpere bilet” şi deci nu se cuvine să le dăm o sarcină aşa de istovitoare; trenul face la întoarcere un stop de 20 de minute în Tecuci timp în care mai nou fumezi o ţigare, mergi la magazin şi îţi cumperi o îngheţată, opţional te mai cerţi cu lumea în staţie ca să amortizezi timpul rămas ...
Eh, dar draga cetitorule să revenim la Piteşti unde zisăi că parcă nu m-aş mai întoarce mai mult de 1 zi ... oraş în care amintirile mele adună un soi de mâncare multă, bună, beutură adusă palmat dar băută la vedere, o adunare teoretic strânsă cu un scop dar practic cu altul, căldură mare mon cher, o cameră de hotel răcoroasă, ceva muzică lăutărească cântată live cu mult life în sânge, preţuri ridicate şi nejustificate şi multe dar multe birturi. Acum nu ştiu sigur dacă văzui eu aceste locuri pentru că îmi săreau în retină sau chiar fuseseră multe şi nu aveai cum să le ratezi dar din estimările personale 5 aşezări din 4 erau birturi. Fie piteştenii sunt oameni veseli, fie atât de trişti încât au nevoie de stimulente. Cert este că Românica promovează dând din coate peste coatele altora sloganul: birtuind te mântuieşti!

Când voi fi mare vreau să fiu „curăţeluş”!

Dacă ar fi să fac un scurt review al celor trei zile care tocmai au trecut îmi dau seama că am o imaginaţie foarte bogată în a nu face mare lucru... În mod normal îmi plănuisem trei zile dedicate studiului, adică joi chiar aveam voinţă gândindu-mă ca am în faţă atâta timp să mă pregătesc pentru examene, nenorocitele!!!, însă au fost trei zile în care am făcut curat în fiecare zi în casă (deşi nu era nevoie), am frecat podelele în mod profesionist, am mâncat până mi-a pocnit burta (pentru că, evident, am gătit în fiecare zi - plenty of time...), am întors pe dos toate site-urile pe net legate de cazare, mi-am făcut bagajele deşi plec abia miercuri, am udat florile de s-au mirat şi ele de grija ce le-o port, am băgat în cuptor câteva reţete inventate care au sfărşit linguşitor în burta mea, am aranjat la linie hainele în dulap (lucru pe care îl fac o dată la 3 ani – cifră cu noroc!), am învârtit cursurile pe toate părţile şi am mâzgâlit foile a imaginaţie rebelă ... Cum să mai ai chef de examene când ştii că sunt ultimele dar mai ales că te aşteaptă o vacanţă beton fix înainte şi o alta fix după ele? Nu am reuşit să găsesc un răspuns, nici nu m-a mai interesat, de aceea am şi ştrangulat telecomanda pe toate posturile posibile în căutarea nimicului. Nimicul l-am găsit pe Prima TV la emisiunea – concurs „băiatul de la ţară”. Pe lângă comentariile stupide făcute de vocea din back m-au impresionat participanţii (concurenţi desăvârşiţi la titlul de Miss) sau mai corect spus „domiciliul la ţară, şi emoţiile cu televiziunea” ale tinerilor gugulani. Nu ştiu ce aspiraţii aveţi voi dar sigur veţi fi zguduiţi de concepţiile despre viaţă a tinerilor vieţuitori rurali. Întrebat unde se vede peste cinci ani, el-ul a răspuns că se vede bine fizic (adică să aibă muşchi, să arate bine). Menţionez că tânărul este student la teologie, şi că pasiunea lui este de a fi „curăţel”, enumerând mândru o întreagă colecţie de produse cosmetice masculin-feminizate pe care le foloseşte mai ceva ca un div! Fetelor, nu mai divinizaţi divii:)!

Trei meserii bengalii

În stadiul evoluţiei mele de la moluscă la om mi-au trecut prin cap un curcubeu de meserii pe care mi-ar fi plăcut să le fac în existenţa mea tumultoasă. Îmi amintesc că în 1-4 îmi doream numaidecât să devin profă de religie sau de română (spre generală), a fost o perioadă în viaţa mea când mă vedeam în mănăstire (bine că mi-a trecut repede!!! iar acolo nici că puteam bea bere...), apoi psiholog (am dat examen la facultatea de psihologie la Constanţa), managerul unei grădiniţe, librar/bibliotecar, jurnalist, copy-writer, prezentatoare TV etc... însă nu m-am gândit niciodată că voi lucra într-o bancă...
În toată această vâltoare de idei şi entuziasm răvăşit au rămas trei meserii pe care mi-am dorit mereu să le fac şi în care am rămas constantă:
- stewardesă (sau însoţitor de bord ca să fiu în ton cu nomenclatorul muncii). Este un job în care m-am vazut multă vreme, pentru care am făcut planuri pe termen lung cu economii la sânge ca să strâng imensa sumă necesară şcolarizării. Au fost etape în care mă visam numai în avion, în jurul lumii, mereu pe drum şi cu o agendă încărcată de zboruri, zile în care am adunat material de studiu şi m-am interesat de toate detaliile necesare crezând sigur că acesta va fi drumul meu în viaţă for ever and ever after.
- musafir. Pentru mine încă este jobul ideal şi dacă se aude un zvon în ţară că s-ar scoate la concurs un astfel de post concurez cu mare tam-tam. Mă vad în vizită la fiecare om de pe planeta aceasta, în fiecare cultură în care eu joc fie rolul dezgustătorului de mâncăruri specifice, băuturi originale, prăjituri nemaigustate de papilele mele leneşe, fie evaluator al dorinţei celorlalţi de a fi gazde perfecte. Ştiu să stau pe scaun exact cum mă pui iar rata de satisfacţie este maximă dacă am papa bun, obiective turistice de vizitat şi beutură la discreţie.
- animal de casă (de preferat motan) să îmi trezesc stăpânii în fiecare dimineaţă la 5 muscându-i de picioare, să miaun continuu şi ei să îmi dea de toate crezând că îmi lipseşte ceva, să mă întind în fiecare dimineaţă pe balcon în peticul de soare, să îmi ascut unghiile de covorul din cameră apoi să mă învârt în jurul cozii ca un nebun, să beau apă din cana stăpânei mele apoi să îmi ling blana lungă şi ciufulită, să mănânc grâul încolţit în ghiveci şi să îmi bag capul în frigider de atâta căldură lenevoasă.

Viaţa este plină de perspective important este să ştii când şi ce alegi...

Beerbachus contemporanus

Nu ştiu dacă este din cauza căldurii sau a jumătăţii de neuron care mi-a mai rămas după mutaţiile genetice din regat însă am început să mă transform subit ... Pe lângă faptul că au început să îmi curgă baliile după diverse tipuri de preparate (mă gândesc la 50 de feluri de mâncare pe secundă, de unde rezultă că am devenit gurmandă) am căpătat şi „darul” băuturii (în special şi singular al băutului de bere). Da ştiu! ... descrierea sună mai mult a atitudine masculină însă am ajuns să mă întreb la modul serios dacă nu am probleme de coordonare voliţională. Adică acum 2 săptămâni nu ştiam care este diferenţa (la gust) între o bere cu alcool şi una fără alcool şi acum îţi spun în detaliu procesul de fabricaţie (apa pură de munte ajunge la câmpie unde se amestecă cu hamei bun şi orz ca să prindă culoarea aurie etc.), care este concentraţia de alcool la aproape toate tipurile de bere, care este mesajul inscripionat pe fiecare sticlă/cutie în parte sau cu ce simbol vs. stereotip cultural este asociată berea respectivă. Cred că mâncatul şi băutul converg în cazul meu pentru că după ce mă ameţesc bine de la o bere (încă nu am depăşit stadiul de a nu mă ameţi de la o bere dar în ritmul abrupt de dezvoltare până la sfârşitul verii concurez cu cine mă provoacă!) îmi vin pofte „alese” şi evident că sub starea de fericire provocată de băutura spumoasă sfârşesc în bucătărie la ceas târziu în noapte preparând reţete magice. Să vă ferească Dumnezeu de aşa o femeie!!! Ca să vorbesc concret vă dau un exemplu: seara de marţi când după sorbitul regulamentar al unei cutii de bere (mă atrage berea la cutie că pot să o scap din mână la un moment dat şi nu mă sperii că se sparge) aveam o poftă nebună de bruschetti (a II a oară în aceeaşi săptămână!). Am încercat să negociez cu pofta (aceeaşi poftă pe care o stăvilisem duminică) dar ea nu şi nu că acum la 12 noaptea vrea bruschetii. Şi că să vă mai argumentez gradul meu de nebunie ţin să precizez că am ajuns să îmi plantez în ghivece mentă şi busuioc pentru diverse combinaţii gastronomice periculoase. Una peste alta în câteva zeci de minute am băgat la cuptor tava de bruschetti şi după alte 10 minute mai rămăseseră în tavă doar dragele de firimituri pe care le-aş fi lins din orice poziţie dacă nu presupunea un efort atât de mare pe care nu îl mai puteam depune după giftuitura de bere şi mâncare. Şi ca să vedeţi că nu mint am extras o mostră

:


Urmarea a fost cât se poate de previzibilă: m-am lăţit în pat purtată de prietenul fidel zeul Bachus, mulţumită de mine că am reuşit să îmi satisfac toanele inexplicabile.În momentele mele de luciditate încerc să găsesc răspunsuri la comportamentul meu bizar (mă transform?, înnebunesc?, îmbătrânesc?) dar apoi îmi amintesc că poate băutura nu este răspunsul, dar cu siguranţă mă ajută să uit întrebarea.

O vară primă

Îmi place primăvara aceasta cu miros de mentă şi adiere de iasomie, îmi plac razele de soare din balconul meu în fiecare dimineaţă, busuiocul din ghivece şi grâul verde crud înfipt şi atipic.

Mă simt ca în prima vară a vieţii mele ademenită de culori, vânt cald, arome dulci ...

Cireşe din copacul popii

Cine spune că publicitatea stradală e demodată, că numai poveştile ne mai atrag şi ne suscită interesul asupra unui produs? Cine spune că numai buzele senzuale ne atrag să cumpărăm o ciocolată, o fustă scurtă să visăm la o bere, un trup bine sculptat să ne gândim la o maşină??? Publicitatea stradală m-a învăţat astăzi că efectul este mult mai „de impact” ... Dis de dimineaţă (adică la 11) am fost la piaţă ca o gospodină desăvârşită ce sunt să îmi umplu traista cu salate şi verdeţuri pentru toată săptămâna. Între timp mi-am întins ochii la flori, la ţărani, la preţuri, la copaci ... un fel de gură-cască aşa cum ştiu eu cel mai bine să fiu ... Şi tot plimbându-mă de la o tarabă la alta am auzit strigând: „cireşe de la Holboca, cireşe de la părintele de la Holboca!!!!, cele mai bune cireşe, cumpăraţi!!!!! Cireşe româneşti!!!”. Ei da,aţi ghicit! m-am dus şi eu atrasă fiind de reclama vocală pe care o făcea comerciantul. Cum să ratez o aşa ofertă specială: cireşele erau de la Holboca, dar nu oricum, erau de la părintele de la Holboca...Trebuie să recunosc că nea comerciantul avea clintelă şi el era vesel şi încrezător că avea produsul cel mai bun din toată piaţa. Tot amalgamul acesta de trăiri m-au făcut să îndrăznesc să poftesc la prea brenduitele cireşe simţindu-mă ca un cumpărător sedus şi trecut din etapa LIKE în etapa DO. Totuşi nu m-am abţinut să nu întreb dacă părintele ştie că cireşele sunt luate „din grădina bisericii”, cum se lăuda negustorul ... Şi am aflat!! Nu numai că ştia dar el (preotul) le trimisese spre comercializare. Fâşneţ popa! şi pus pe afaceri cu bunul natural dat de la Dumnezeu... Tind totuşi să cred că banii câştigaţi din vânzarea cireşelor (pentru care nu faci nimic, le primeşti în copac fără ca măcar să uzi niţel acel pom!) vor ajunge în buzunarele celor săraci ca o donaţie de anvergură pe care preotul o va face spre mântuire ... departe de mine gândul că acei bani ar putea fi utilizaţi în folosul personal pentru satisfacerea nevoilor omeneco-preoţesti! Foarte departe...

Un almanah, două almanahe...

Mă bufneşte râsul şi acum când îmi amintesc de episoadele memorabile care au rămas în istoria colectivă a poporului în care Vanghelie ... Marean Vanghelie a eşuat în conjugarea verbului a fi, sau a buşit-o cu pluralul cuvântului almanah. Mă bufneşte însă râsul/plânsul când mă izbesc de greşeli majore pe care le fac persoane ce au pretenţii de la sine că sunt oameni cu carte, cu facultate/facultăţi/masterate (apropo se spune disertaţie nu dizertaţie pentru că vine din fr. dissertation) făcute la ff sau la universităţi no name, unde o diplomă se cumpără pe bani.... Îi apreciez pe cei care sunt modeşti şi ştiu să spună drept că nu au şcoală (nu au din varii motive, nu că nu îi duce mintea) dar sunt oameni cu mutaţii în creier (adică se petrece ceva acolo), sau mai mult sunt as în exprimare şi dau atenţie unor detalii impresionante când comunică. Mă zgârie pe circuite când aud cum urlă cultura în unii care vorbesc vorbe nu cuvinte doar pentru că sună bine (îşi umplu gura de neologisme precum futil, cromotipie, etelism, parcimonie, recuzat etc.) dar când vorbesc prin diverse medii folosesc excroc în loc de escroc, salar şi nu salariu, servici nu serviciu, a făcea şi nu a face, a comveni în loc de a conveni, tranvai iar nu tramvai ... să nu mai vorbim de nebunia a place/a plăcea, verbul a trebui conjugat în toate modurile posibile, confuziile majore de scriere când folosesc nici un/nicio, o dată/odată etc.
Dragi domni veleitari lăsaţi jobenul să fie purtat de cei care ştiu să îl asorteze la costumaţie ...

Bine că ai există uitarea!!!

Eu m-am născut programată să uit, am sinapsele încurate ca un ghem de lână smotocit. NU! nu uit să îmi plătesc facturile sau să înapoiez banii împrumutaţi la timp (aici sunt maniac de lucidă!!) însă mă învârt de 10 ori ca să îmi găsesc cheile, nu ştiu pe unde îmi las telefonul, rujurile/luciul de buze, lucrurile mărunte în general ... să nu mai spun că am ajuns să am 5 încărcătoare de telefon: unul la muncă, unul acasă, unul în geanta de voiaj, şi alte două în alte două genţi pe care le schimb cu altele şi în concluzie când mă suni îţi răspunde o voce cunoscută: „eşti în reţeaua Orange” de unde trebuie să înţelegeţi că nu am telefonul încărcat .... am uitat! Îl am la mine, nu-i bai, că am grijă să îl mut dintr-o geantă în alta în fiecare dimineaţă dar nu am grijă să îl şi hrănesc cu energie. La fel fac şi cu pixurile, îmi pun câte unul în fiecare geantă dar de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată!!! când merg la bibliotecă să împrumut cărţi nu am pix să scriu fişele de împrumut. Scenariul e acelaşi: cer cuiva unul, cuiva care stă în dreapta mea (am observat şi asta la mine, că cer mereu inconştient ceva împrumut numai persoanelor care se află în dreapta mea). Şi ca făcut în acea „locaţie” se află un EL care înainte să îmi paseze pixul mă analizează din cap până în picioare moment în care eu mă simt penibil şi devin conştientă: iar aceeaşi fază, deja-vu...! Un alt lucru care mi se întâmplă des este faptul că în tramvai, în cazul în care scaunul de lângă mine este gol (în mod normal îl prefer pe cel de pe partea stângă unde poţi sta singur şi nu pentru că sunt antisocială, ci pentru că îmi pot întinde picioarele în ce poziţie îmi vine) se aşează fie un tânăr care deşi are loc destul pe scaun se împinge enervat în mine cu coatele, fie se aşează un domn care miroase a băutură/transpiraţie şi care mă calcă pe picior „fără intenţie”. Norocul meu este că am mereu în geantă o carte pe care o deschid în astfel de momente şi mă fac că citesc deşi mintea mea este la mile depărtare încercând să ignore mirosul emanat. Alte lucruri pe care le uit cu regularitate sunt: lista de cumpărături pe care o fac minuţios şi fără de care mă trezesc în magazin scotocind prin buzunare, apoi îmi storc creierii să îmi amintesc ce era scris şi evident că îmi amintesc doar 40% în cazurile fericite, cerceii prin diverse locuri (am zeci de perechi desperecheate), şosetele (aici e ca un dat!!!): mereu pun 2 în maşina de spălat şi găsesc numai una să o pun la uscat, clamele de păr (trebuie să recunoaşteţi că am împrumutat de la voi clame de păr gârlă şi nu le-aţi mai văzut înapoi!!!), banii mărunţi (îi am în toate buzunarele posibile deşi la un moment dat îmi propusesem să am un portofel special numai pentru ei – nu a ţinut!), şi peste toate acestea am nevoie să scriu lucrurile pe care le am de făcut ca să nu uit – rezultatul este că uit pe unde am pus acea lista!!! Bine că există uitarea?!!!

5 sarmale...

Eu şi televizorul suntem două entităţi diferite: ne întâlnim numai în situaţii de criză, adică atunci când trebuie să şterg praful de pe el. Aseară eram atât de obosită încât nici nu putem să îmi închid obloanele şi au stat aşa deschise până am deschis televizorul ca să le paralizez şi să se închidă de la sine. Ştiţi la ce m-am uitat? Ceva pe acasă tv, o emisiune de mondenităţi destul de târziu în noapte. Nu cunosc exact formatul, cert este că i se lua interviu unei tăntici vedete care cică chipurile a ţinut cură de slăbire că mâncase mult la Paşte şi a avut nevoie de o revigorare. Nu am înţeles exact rostul întrebării mai ales că Paştele a fost acum ceva vreme dar bănuiesc că din lipsă de subiecte punem face un follow up la lucruri de tare demult apuse. Dar miezul scrierii mele este altul ... întrebată ce a mâncat de sărbători tăntica s-a cotit că nu vrea să spună, că a exagerat ... dar domniţa microfoniţa care juca rolul de reporter a insistat până nu a mai putut sărăcuţa intervievată şi a declarat că de Paşte a mâncat .... 5 sarmale (staţi să vă traduc ... asta însemna pentru ea exces, depăşirea tuturor limitelor) ... Sincer am crezut că mi s-au închis ochii şi din pricina asta nu mai aud bine. Cum adică 5 sarmale?????? Pai eu mânânc 5 sarmale ca intro, de acomodare şi să familiarizez stomacul cu ce va urma. Ştiu că nu pare, adică nu se pune/depune la mine decât în oase dar..... de 3 ori dar...5 sarmale??? În prima rundă sau cum? Toate odată?, era una mare pe care o desfăceai, te surprindea pentru că de fapt găseai 5 ca la ardeleni??? Refuz să cred că ea a mâncat 5 sarmale şi s-a îngraşat cu repercursiuni.... preabanal!!!

Tinere şi neliniştite de idei...

Se zice că atunci când oamenii nu mai au ce face inventează lucruri. Îmi propun şi eu să inventez dar nu din preaplin de timp ci din lipsă... un club. Mult spus un club, practic va fi o adunătură de domnişoare tinere şi neliniştite de atâtea idei, grupate la mine acasă sau pe la casa cui ne are doritoare de citit şi de dat cu părerea. Rezultatul va fi multă voie bună, păreri şi idei referitoare la cartea pe care o vom proclama şi citi de comun acord, controverse de viziune şi ce om mai vrea noi. Drept garnitură propun un ceai, o narghilea şi ce o mai pofti sufleţelul nabadaios din noi la momentul respectiv. Aşadar, cine e interesat să ia parte la aceasta înfraţire să ridice steguleţele în sus, primul apel va fi în data de 27 mai iar titlul propus de membrii fondatori este: Bărbaţii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus. Atenţie! nu vom propune cărţi filosofice, ci uşurele, aşa de vineri seara pe la un opt.

Întâlnirile sunt programate în ultima vineri a fiecărei luni iar ce vom citi vom stabili la fiecare întâlnire...sperăm noi, în afara influenţei băuturilor bahice.

Aştept cât mai multe mânuţe ridicate la fileu şi tocuri cât mai înalte.

Zoitica

Intre o pereche de balerini si tocuri de 15 cm, Zoe ar alege in majoritatea situatiilor centrimetele. Intre o bluză cu decolteul la vedere şi una cu mulţi nasturi închisă până în gât opţiunea este fireşte prima. Zoiţica este genul de femeie după care întorci fără să vrei capul: înaltă, blondă şi cu privirea uşor pierdută, calităţi fizice evidente şi supărătoare pentru partea feminină invidioasă. O surpind în fiecare dimineaţa cu o cană de cafea în mână, uşor melancolică şi cu machiajul perfect, fără nici cea mai mică urmă că ar fi stat până târziu lucrand la diverse prioecte. Câteodată mă supără perfecţiunea ei şi modul oficial în care mă abordează: unghiile perfecte, părul mereu pe spate şi buclat, cămăşile călcate la dungă, îmi dă impresia că e atemporală şi frustrant de decentă în ciuda fustelor scurte şi a decolteului generos. La început o ignoram pentru că vroia să fie ignorată dar neremarcată nu cred că ar putea trece oricât de mult şi-ar dori. Primul set de replici schimbat între noi s-a întâmplat într-o zi ploioasă de mai, o zi în care mie îmi ofiliseră macii şi ninsoarea nu se mai topea. Cred că în acea zi şi-a dorit să fie remarcată de mine, şi i-am remarcat dantura perfectă încadrată de roşul roşu al buzelor care mi-au amintit şi mai tare de macii mei ofiliţi şi de întristarea mea. Nu puteam să o plasez nicicum într-un context, să o includ cumva prin absurd în succesiunea evenimetelor în acea zi dar s-a infiltrat. Conversaţia a decurs banal, cu un schimb de replici despre vremea mohorâtă ajungând ulterior să îi povestesc despre întârzierile mele asumate în viaţă, despre dezamăgirea de a nu şti să dezghet îngheţul, să scutur copacii sau să sortez petalele. Zoiţica mi-a povestit despre schimbare şi mi-am conştientizat teama mea de a schimba ceva, teama de a părăsi cunoscutul confortabil dar dureros şi de a merge spre alta staţie necunoscută dar cu potenţial. În labirint am preferat drumul acela bătătorit pe care îl făceam zilnic, era o siguranţă stupidă care mă ţinea în loc şi care îmi oferea confortul închipuit. Când am decis în ziua mare să nu mai aleg acelaşi drum în labirint şi să pornesc pe poteca necunoscută mi-a fost teamă. Teamă de întuneric, de ceea ce s-ar putea ivi pe drum, de ceea ce am lăsat în urmă dar mai ales de faptul că voi merge aşa în neştire fară a mai ajunge la un punct finit. Dar am ajuns, şi am înţeles că un nou drum este de fapt o nouă şansă, că ancorarea în ce ştiu sau în ce îmi doream să fie într-un anumit fel nu făcea decât să îmi ofilească toţi macii. Că acel confort inconfortabil poate fi înlocuit doar acceptând altceva, facând o schimbare de direcţie. Zoiţica a făcut multe schimbări în viaţa ei, atât de multe încât acum a devenit o altă EA dar cu acelaşi conţinut, un fel de produs de marketing pentru sine neuitand, totusi, sa faca diferenta intre ambalaj si continut.

Bărbaţii beau bere şi femeile cafea

Că femeile şi bărbaţii sunt ca apa şi uleiul este o certitudine. Că bărbaţilor le place berea şi femeile adoră discuţiile lungi la cafea este, de asemeni, un fapt al cotidianului. Motivaţiile care ne adună pe noi femeile la cafea le ştiu, ce se întâmplă în acel spaţiu securizat în care secretele ies la iveală îmi este cunoscut.
Curiozitatea mea, se îndreaptă însă, spre zona masculină şi spre subiectele dezbătute acolo până spre dimineaţă. „Ieşirea cu băieţii” şi spiritele încinse din cadrul adunării se sting de regulă cu multăăă bere, atmosferă delirant de bulversantă aşa încât ziua de după nu are cum să nu înceapă cu o durere de cap. Totuşi, mai abitir mi-aş îndrepta gândul spre comportamentul cultural al naţiunii noastre faţă de această paradigmă. Bărbatul este cel care merge la „bere cu băieţii”, se simte nemapomenit de bine alunecând pe gât halbă după halbă şi discutând verzi şi uscate (Notă! bărbaţii nu bârfesc ci discută, au păreri, opinii). În toată această poveste femeia este mărul stricat, ea este cea care stă cu ochii pe ceas şi numără în gând câte halbe de bere ar fi putut să înghită omul, eventul îl aşteaptă frustrată şi nemulţumită să se întoarcă acasă şi să îi toace creierii înarmată cu un făcăleţ în mână. Nu spun că este adevărat sau neadevărat scenariul, dar este clar o paradigmă transmisă din generaţie în generaţie, prin media, publicitate, glumiţe, bancuri etc. Este un comportament pe care îl întâlnesc zilnic la generaţia „cu mai multă experienţă”: pe la 50 de ani „băutul de bere” rămâne singura plăcere a bărbaţilor din clasa medie. Se adună şi sporovăiesc, au burţile umflate de la lichidul magic şi emit aserţii stupide precum: „m-am săturat de fetişcane tinere pe care să le ţin eu (a se citi „ţinere financiară”), alea bătrâne sunt mai bune că te ţin ele. Îţi fac toate poftele”. Pe lângă faptul că duhnesc a compoziţie chimică de alcool intrat în oase sunt înzestraşi şi cu dimensiunea ludică a gândirii lor. În fiecare gup există un „bătut de soartă” pe care soţia nu „îl lasă” să depăşească ora stabilită şi care după câteva beri se îndreaptă spre casă suportând toate miştourile camarazilor care îl consideră „ţinut sub papuc”, „băbălău”, „muieruşcă”, „prostănac”....
Îmi doresc să nu devin în timp acea gospodină blazată de stat numai în casă cu singura sarcină de a creşte copii şi de a face mâncare soţului întârziat „la muncă”. Nu aş vrea ca ideile mele să fie considerate un discurs feminist ci o aşteptare personală pentru mine şi o relaxare pentru viitorul meu soţ (care va sa fie!) că nu îi voi contabiliza berile pe care le va bea cu băieţii, nici nu voi fi soţia care va sparge gaşca asteptându-l acasă atunci când distracţia e mai încinsă.

The image of myself

Privita din sfera subiectivităţii realitatea pare diferită în funcţie de unghiul din care este analizată. La fel şi felul de a fi al unei persoane ...., surprind păreri ale celorlaţi şi le adun într-un coş de răchită ca pe nişte rufe ce aşteaptă să fie puse la uscat. Primul strat de rufe (cele pe care le port zilnic şi le spăl des) e format din părerile pasagere, a persoanelor întâlnite ocazional de la care surprind reacţii diferite: „cu nasul pe sus”, „strângi mâna ca un bărbat”, „arogantă”, „diferită”, „interesantă”, „nu pe gustul meu”, „tăcută”, „indiferentă”, „egoistă”. Următorul strat este format din rufele colorate, mărunţişurile şi dedesubturile adică părerile formate în urma unor interacţiuni în funcţie de situaţie: „conştiincioasă”, „serioasă”, „încăpăţânată”, „enervantă”, „nu ştie să meargă pe tocuri”, „punctuală sau neserioasă”, „îi merge mintea sau nu se pricepe deloc la asta”, „e proastă”, „nu merită timpul meu”, „răutăcioasă”. Penultimul strat adună rufele noi, care îmi plac şi pe care le spăl separat, la mână, ca să nu se deteriorizeze: „calmă şi răbdătoare”, „prietena din copilărie”, „mereu inovatoare”, „enervant de serioasă şi matură”, „cu capul pe umeri”, „independentă”, „complicat de înţeles”, „vorbăreaţă”, „spontană”, „îmi place să vorbesc cu cu ea pentru că ştie să asculte”.

Dar există şi ultimul strat .... cel mai drag mie ... pe care îl protejez şi îl întind afară doar când este soare: „transmite optimisim, ştiu că acolo mi-e bine”, „mă pot baza pe ea oricând”, „o protejez”, „îmi este dor de ea”, „îmi pare rău că nu am ştiut să...”, „aş vrea să...”, „e iubitoare”, „e ca un copil de care trebuie să am grijă”, „e sensibilă”, „e mai bună ca mine”, „e descurcăreaţă”, „suferă din nimicuri chiar dacă nu o arată”, „are lucruri despre care nu vorbeşte pentru că o doare”, „îşi doreşte mai mult pentru că poate”, „nu îi place să se certe”, „colecţionează vederi, îi place la nebunie jazz-ul şi ar călători în toată lumea dacă ar fi bogată”. Cu toate acestea, rufele mele sunt mereu curate şi nu uit să le clătesc cu balsam indiferent de stratul din care fac parte. Ulterior am grijă să le aranjez în coşul meu de răchită...

Pe plai de UNU mai

Of ţărişoara mea, of viaţa mea! De 1 Mai am adunat toate resturile de la Paşte ca să afumăm pe gratar o bucată de slănină în dulcele stil carpato-danubiano-pontic. Am ales ca locaţie dealurile muntoase de la Piatra Neamţ înarmaţi cu beuturică şi cărbunii de fript bucaţica de muşchiuleţ. Că să nu râmânem repetenţi şi anul acesta la capitolul „prezent” de 1 Mai la datorie am considerat că la reputaţia noastră (adică lipsa banilor) nu se cade să mergem în Mamaia (unde lumea bună şi-a afişat DOAR maşinile ultima moda, ţoalele dă firmă şi au beut în neştire leacuri scumpe) ci să facem ceva rustic adică să ne lăţim pe o pătură la briza muntoasă şi să ne îmbuibăm româneşte. Da, românul de 1 Mai e român, în rest se vaită că trăieşte într-o ţară de 2 lei unde nimic nu merge cum trebuie dar când e vorba de a sărbători munca stând, suntem primii sau primate ... Ştiţi cum arată locurile verzi de 1 Mai?! muzica la maşina (bubuind), multă băutură, carne pe gratar şi multe deşeuri în urmă ca o defrişare vizuală ... Interesant este că dacă întrebi pe cineva ce reprezintă 1 Mai sau ce este cu sărbătoarea aceasta poate doar 3 din 40 vor şti că reprezintă ziua internaţională a muncii, 2 din 50 că decretul de zi liberă a fost dat în 1889 la Congresul Internaţionalei Socialiste, şi cu puţin optimism 1 din 60 că ziua este în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Dar nu ne-am adunat să vorbim lucruri complicate, de 1 Mai mai bem niţică, mai lingem o fripturică! Colac peste pupăză sau pupăzoi peste pupăză în 2011 am văzut / aflat ca 1 Mai reprezintă mai nou deschiderea sezonului de lenjerie intimă masculină la vedere (fetelor aţi ratatoit ocazia!!!) colecţia primavară – vară. Nu, nu! Nu strâmbaţi din nas şi nu daţi ochii peste cap ... jur pe sutana popii, of bată-ma să mă bată! că anul acesta am participat live la prezentarea colecţiei: modelele erau unu şi unul (a se citi doar unul) uşor trecut/e de prima tinereţe dar cu voinţa de a demonstra că de fapt „găina bătrână face ciorba bună”. În peisajul mioritic un model autentic şi vechi ca vinul nu are cum să nu iasă în evidenţă. Ei şi ca să vedeţi că m-am gândit şi la voi vă rog să contemplaţi şi să va minunaţi cum ne sărbătorim muncitorismul începând cu 2011

"Cu chiloţii mei bălai / am ieşit de 1 Mai / aşteptând printre boscheţi / să vă vad - să mă vedeţi".

P.S. Din 2011 ziua de 1 mai este considerată şi Ziua Mondială a Râsului

Sometimes...

Vi s-a întâmplat vreodată ca un lucru mărunt să vă demotiveze atât de tare încât să nu vă mai regăsiti echilibrul orice aţi face? Atât de tare ... încât dimineaţa când vă trezinţi să preferaţi să se lungească clipele şi să nu mai fie nevoie să vă ridicaţi, să preferaţi să staţi cu perna în cap pentru că vi se pare că toţi cei din jur sunt meschini şi nu vreţi să daţi ochii cu niciunul? să priviţi în gol a teamă şi nepăsare? Să vă uitaţi la cei care vă privesc sau care vă întreabă ce e în neregulă ca şi cum ar fi invizibili? Să nu vă mai atingă vorbele şi mângâierile lor? Să vă doriţi să staţi numai cu capul în nisip precum struţii pentru că orice încercare de a face ceva pentru voi înşivă eşuează?
În astfel de momente simţi că optimsul din tine e îngropat, că felul în care eşti nu îşi mai găseşte matriţa pe lumea aceasta, că tot ceea în ce ai sperat sau ţi-a plăcut este transformat în colbură, că în loc să taci e bine să baţi cu pumnul în masă ca să fii auzit, în loc să zâmbeşti sincer e bine să te prefaci, să joci un joc al vieţii tale în propriul rol telenovelistic, să dansezi doar ca să fii văzut, să cânţi chiar dacă nu ai voce. E ciudat că astfel de momente vin tocmai atunci când simţeai că îţi place de tine, când căpătaseşi cumva siguranţa că poţi mânca îngheţata cu nucă chiar dacă e cam rece, că îţi plăcea ploaia chiar dacă era cu grindină, că vinul era îmbietor chiar dacă ameţea... Şi aşa în ameţeala produsă realizezi totuşi că lucrurile mici schimbă sentimente mari, că amăgirea ta era relativ de neadevărată, uşor diafană şi standardizată ...
În zilele mele innourate ies pe terasa grădinii vieţii mele, îmbrăcată în mânecă scurtă, ca să mă trezească frigul rece ... Acum îmi place noaptea şi cerul fără stele, îmi place să tac în gând, să trag apoi obloanele de carton care să mă păzească până la următoarea furtună.

Să întorc şi celălalt obraz?

Încă mai simt pe obrazul drept palma primită cu ceva timp în urmă, o simt atât de real de parcă pe lângă acea palmă au urmat altele şi altele fără oprire doar într-o fracţiune de secundă. Am impresia că urmele roşii de pe obraz nu s-au trecut ci stau acolo şi mai abitir şi le văd toţi cei din jur ca nişte cicatrici adânci fără leac, se miră şi se întreabă de ce merg cu ele aşa la vedere şi nu le ascund. Mi-e faţă amorţită şi acum de durere dar mai curios e faptul că o mai simt până în inimă ca în momentul primirii, sfâşietor de dureros ca o senzaţie neplăcută că se repetă continuu şi nu mă mai slăbeşte. Am încercat să ascund toată cascada de lacrimi şi să nu le las să năpădească şi să se prelingă pe obraz până în bărbie. Nu am vrut să mai simt iar gustul sărat al lacrimilor, să mi se umfle iar ochii de atâta năduf, să mă consume gândul până la ultima fărâmă de putere ... Încă nu îmi dau seama dacă a durut mai tare palma, dacă am simţit mâna prea grea, dacă am sperat să nu o primesc şi am vrut să pot opri cumva furia sau a durut că am primit-o după ce m-am aşteptat, a durut mult mai tare modul în care palma a fost aruncată, că nu a fost una fermă şi argumentată ci doar aşa că să fie, trântită peste obraz într-o clipită. Dacă ar fi fost o palmă nobilă o primeam regeşte dar a fost mârşavă şi laşă, dezamăgitoare pentru aşteptările mele. Un şut în fund e un pas înainte! – se zice. Da, este ... totuşi cel care îţi dă şutul îl va repeta iar şi iar pe acest principiu - că e un pas înainte fără să ia seamă la faptul că loviturile repetate mai ales în acelaşi loc dor la început, însă peste o vreme duc la obişnuinţă şi mult mai grav la nepăsare. Pot întoarce şi celălalt obraz căci aşa am fost dresaţi! dar el este deja plin de semne, de lovituri de palme, plin de lacrimi înfundate, cu cearcăne adânci, bătrâncioase şi hilare. Cum va fi cu doi ochi stângi, nevăzători şi trişti, cu doi obraji ridaţi de palme aruncate fără justificare, cu îndoita inimă care strigă că-i trebuie primăvară şi miros de cireş înflorit, că vrea gust de fructe coapte şi dulci-acrişoare?

My kingdom for a horse ...

În poveşti zâna depăşeşte cu succes toate obstacolele şi ajunge să trăiască fericită, împlinită, până la adânci bătrîneţi. Mă întreb dacă în regatul meu dovleacul se va transforma în trăsură şi broscoiul cel urât în prinţul fermecat....mă întreb dacă raportul bine-rău este echilibrat, sau dacă se va echilibra cândva, cumva ... dacă neghina se va transforma în cel mai măreţ bărbat care să crească într-un an câţi alţii în zece? Deocamdată simt că am trăit mult, că am depăşit şi mai multe probe ţesute iscusit de vrăjitoerele destinului, că am crezut în prinţ şi am baut din apa neîncepută a destinului sperând că e izvorul vieţii. M-aş aşeza confortabil să torc lâna de aur dacă mi s-ar spune că „va sa fie”, şi aş toarce cuminte, aş ţese toate aripile păsărilor, aş separa toată negina de grâu numai să ştiu că va fi ca în poveşti. Dar dacă nu va fi aşa, dacă toată căutarea, toată munca, toate drumurile în tărâmul îndepărtat îmi vor rătăci mai mult calea? Dacă păsările îmi vor ciuguli toate resturile de pâine şi nu voi mai şti să mă întorc pe calea cea dreaptă şi am să mă pierd în detaliile din pădure? Dacă zâna bună va uita şi nu va mai ajunge la timp la întâlnirea noastră, dacă piticii nu vor şti cum să scoată bucata de măr înepenită în gât? Mi-e teamă de povestea vieţii mele, de personajele din ea, de surorile rele şi de mama vitregă care vor face tot posibilul să le încapă lor piciorul în condurul fermecat, de faptul că la capăt voi avea bagheta fermecată şi nu voi şti ce să fac cu ea, sau că voi dormi veşnic în pădurea adormită fără să ajungă prinţul să rupă vraja, ori voi fi mereu păcălită de fata cea rea care va îmi va lua ulcica din mână la poarta casei zicând că a cărat-o ea tot drumul. Mi-e groză că da-ul meu e de fapt nu-ul poveştii mele, că mă plimb, de fapt în povestea lui habar n-am!

Cum mi-am petrecut sfârşitul Paştelui

Vă spuneam cum am stat eu şi am copt cozonaci trezită cu noaptea în cap, cum am facut pasca cu smântână, salată boeuf, răcituri şi cât de mult am muncit să fac în căsuţa mea, curat mai alb ca albul de sărbători ... Aproape că nici eu nu cred ce scriu şi parcă îmi vine să îi dau dreptate Anei când spune că mamele noastre trag ultima linie a gospodinelor de pe Terra!
O mamă bună ne-a aşteptat şi pe noi la Bacău cu toate bunătăţile gata făcute pregătite să fie îngurgitate cu pohta ce-am pohtit-o toată săptămâna. Între o conferinţă ce va să fie şi un manual de scripturi ce mă aşteptă de mâine la birou am rupt o zi să nu ratez masa de Paşte. Anul acesta ca niciodată, m-am hotărât să mânânc carne de miel. O daaaa daaaa, da da da absolut, mai absolut ca vodka ... am mâncat .... ciobă de miel şi friptură. Bunăăăăăăăăăăăăăăă!!!!.... Nu aş lăsa salata mea de ton şi buruienile pe care le trimit în stomac zilnic pentru nimic în lume, însă o dată pe an merge o bucată de mieluţ. Am mâncat mult spre foarte mult aşa încât la un moment dat aveam senzaţia că va trebui să mă rostogolesc ca să ajung în pat. Nu s-ar spune că la cele 50 de kg ale mele anemice poate intra atât de mult dar nu aveam cum să ratez nimic din ce era pe masă, am clacat totuşi la final când felia de pască din farfurie îmi făcea cu ochiul rimelat şi ispititor, însă eu am rezistat cu stoicism gândindu-mă la stomacul meu .... să nu îl brutalizez mititelu că e tare simţitor. Am lenevit şi am mâncat, am mâncat şi am lenevit, iar am lenevit, iar am mâncat şi m-am bucurat de „a sta degeaba”.
Gândind futurist mă sparie gândul că în viitorul apropiat în loc de cozonac vom pune în tavă o coajă de nucă şi după 10 min de copt va rezulta un ditamai cozonacul E-uretic, mielul va fi mâncat în varianta 3 d, pasca şi ouăle roşii vor fi comercializate în trei forme: pastilă, praf sau injecţie direct în venă, răcitura va fi la flacon iar drobul făcut din etnobotanice. Mai simplu, mai uşor, mai economic! Ptiu, că nu sună a bună: să se reviziuască primesc, dar să nu se schimbe nimica!

Frumuseţea subversivă

După ce am stat toată ziua cu mâinile în aluatul de cozonac, după ce am curaţat toată casa lună şi soare, am spălat covoarele, am dat cu var şi am schimbat termopanele ... ca să îmi recapăt feminitatea mi-am spus să merg la o şedinţă de în-frumuseţ-are cu speranţa că se mai poate repara ceva şi la mine:). Un pensat, un tratament, o unghie făcută se pliază la orice sărbătoare aşadar şi eu în ton cu gospodinele m-am dus la salon, la pensat. După ce mi-am spalat şorţul de gospodină am coborât la mine la salon, la Elegance conştientă că nu voi avea parte de extra-servicii sau tratamente de divă. Tipa care pensa de regulă, cosmeticiana, peseme că verifica cozonacii în cuptor pentru că în loc am decis să mă las pensată de THE OWNER (adică patroanca afacerii, pentru cunoscători tipa brunetă care îi ţine locul). Pe lângă stilul agresiv de a „trata” problema (pe care îl cunoşteam, de altfel) tăntica tocmai ce întorsese pe toate părţile o ţigară pentru că avea o respiraţie ce m-a lasat „rece ca ghiaţa”. Măi, de regulă tipele de la salon miros bine, că doar stau toată ziua cu mâinile în produse menite să refacă ceea ce natura a stricat. Am vrut să-i acord credit tipei care m-a pensat - să mă gândesc cumva că mirosul de salam (mizel cum ar spune unii) / hamburgher al mâinilor ei venea de la drobul tocmai amestecat, dar parcă totuşi conştiinţa mă îndemna să o iau la fugă de pe patul anestezic pe care mă invitase să mă întind - aşa încât nu am mai putut să îi acord nimic ... Nici ei dar cu atât mai puţin mie... Rezultatul nu a fost groaznic, adică am sprâncene nu scrum de ţigară în loc, dar simţitoare din fire cum mă ştiu prefer să mi se metamorfozeze sprâncenele şi să ajungă la densitatea celor lui Albulescu decât să mai dau repeat la experienţă.

Taxi, taxi!!!!…

Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi nu le pot plasa nicicum într-o categorie comportamentală. Nu pot, de exemplu, să înteleg de ce toate româncele care plecă în străinataţuri (în special Italia) se fac blonde, de ce la noi e atât de scump bunul simţ şi de ce încercăm să furăm ceea ce nu ne apartine zicând că am împrumutat, de ce scuipam seminţe pe trotuar cu speranţa că se vor dezintegra şi astfel vom face un bine naturii?! Nu vreau să par snoaba, dar nu are cum să nu mi se zburlească părul în cap când mă gândesc la experienţa mea proaspat aterizata în aeoportul din Baneasa. De ţepele trase de taximetristi auzisem basme şi îmi spuneam că nu are cum să mi se întample mie niciodata, ca doar îţi propui să fii precaut în viaţă. Ei bine, iacătă-mă strigand taxi, taxi în marele-micul nostru Paris grabită să ajung la autogara Obor de unde urma să bifez Târgu Mureş pe lista de destinaţie. Nenea de la volan a oprit zâmbitor şi m-a ajutat cu bagajele (deja am început să devin sceptică ştiind că amabilitatea pe aceste meleaguri este vecina cu “îmi scot eu pârleala”) în timp ce eu m-am asigurat din priviri că taxi-ul e dotat cu aparat de înregistrat cursa iar preţul e afişat clar pe maşină. “În regulă, am spus” deja făcându-mi mustrări de conştiinţă că am fost prea radicală în a judeca partea de vârf a ţării de unde porneşte trendul. Am urcat în spate şi am indicat destinaţia încordată totuşi de gândul că nu voi ajunge in 10 minute la locul făgăduinţei. Nenea taximetrist m-a luat la scuturat cu întrebări despre vârstă, înălţime, greutate, măsura la pantof, culoarea dinţilor şi cupa la sutien, de la care încercam să mă eschivez politicos. Peseme că nenea a văzut în mine fiinţă blândă ce poate fi prostită pentru că altfel nu îmi explic cum de nu a pornit aparatul o dată cu începerea cursei. M-am văzut nevoită după ce am mers 100 de metri să îl întreb ironic dacă nu intră în atribuţiile lui să facă acest lucru şi m-am interesat subtil care este preţul per km. Zâmbitor mi-a spus că este 3,99 lei-km la care eu rânjind l-am rugat printre dinţi să oprească şi să îmi ofere posibilitatea să iau un alt taxi. Întrebarea neaneacului consternat de decizia mea m-a frapat: “domnişoară dar nu ştii că preţul benzinei e 6 lei?????”. Ei de aici şi până a începe să înjur în dulcele grai moldovenesc nu a mai durat mult, el tot încerca să îmi explice că de fapt 3,99 e tariful de noapte şi eu mă tot întrebam nedumerită: “ce tarif de noapte domnule la 11.30 trecut de fix ziua?”, era clar o mostră veritabilă a comicului de situaţie şi de limbaj a la Caragiale...Spre final m-a şi bufnit râsul de atâta amar…Normal că nu am plătit cursa, l-am lăsat totuşi pe nenea taximetrist cu chitanţa de 6 lei în mână (contravaloarea pornirii şi opririi, nu ştiu cum calculată) să explice altor călători care e diferenţa dintre ora 11.30 după masă şi aceeaşi oră târziu în noapte…România eşti epic/ă!!!

Doar azi...

Astăzi este una din zilele în care nu îmi place de mine, nu mă înţeleg şi mă aud strigând în haos a degeaba. E acea zi în care nu ai chef de oameni în jur, nu vrei să vorbeşti cu nimeni şi te simţi confortabil în patratul tău atemporal. Nu am motive să fiu aşa, dimpotrivă balanţa ar înclina spre soare şi mirosuri blajne, pur şi simplu mi-e trist de mine şi de cum sunt cu ceilalţi, de tot ce e involuntar şi strâmb în mine...m-aş închide în turnul meu să zac până mă dor oasele, să uit şi să nu mai trag de mine să fiu bună....m-aş arunca aşa în viaţă lipsită de decizii prealabile şi de gânduri circulare, apăsătoare, fragmentare. Aş arunca haina aceasta strălucitoare şi a-şi alege una ponosită, uşoară, menită doar să îmi acopere corpul, m-aş avânta în iluzii, vise şi imposibil. Mi-aş pune un văl pe faţă să nu mă recunoască conştiinţa şi aş urla frenetic numai „de ce-uri”...mi-aş dori să cunosc absurdul şi să traversez limitatul putinţei mele, aş alunga toată inferioritatea ideii absurde şi ametite...mi-aş învăţa inima să fie iar iubitoare şi bună, să înveţe iar să aprecieze şi să se bucure de nimicul existenţial, să nu mai fie anesteziată.