Dependentă de un drog …

Tot vă povesteam de dorul meu de ducă şi cum îşi face el tot mai adânc prezenţa în sufletu-mi chinuit. Parcă îmi ard tălpile de foc greu să o iau la goană încotro apuc cu ochii ... Poate asta se datorează faptului că e octombrie şi că acum un timp începeam un nou semestru de şcoală in Italia iar asta îmi face sufletul melancolic ... Şi numai ideea în sine îmi aduce în minte o amestecătură pestriţă de lucruri care împreună fac ceea ce se numeşte DOR. Dor de acel capucino baut la cafeneaua de peste drum de universitate cu gaşca de fete multinaţională, dor de petrecerile noastre tematice, de orele de spaniolă care se încheiau mereu cu o băută, de drumurile de week-end la Veneţia, la Roma, la Trieste, de plaja de la Grado si de nisipul dintre degete de la Lignano, de toate plimbările care deveniseră fireşti şi din care nu a rămas acum decât o cutie plină de vederi. Mi-e dor de vinul rosu băut de noi din pahare cu picior înalt şi de cartofii copţi şi moi pe care îi mâncam la gura focului când terminam cursurile pe la 4 sau de bucata de pizza la 1 euro pe care o adulmecam grăbit într-o pauză de 10 minute. Mi-e dor de Piazza Garibaldi şi de Piazza della Libertà pentru că erau punctele noastre de întâlnire, de vorbă, de sfătuire, de îngheţata pe care o mâncam în timp ce îi aşteptam pe cei întârziaţi, de drumul pe care îl făceam în fiecare dimineaţă la ora 8 până la universitate şi de domul pe care îl admiram în drum. Mi-e dor de vecinii mei români, de vecinii mei ruşi care făceau petreceri zgomotoase la fiecare sfărşit de săptămână. Mi-e dor să îmi aşez faţa de geamul trenului şi să aud în urechi anunţul unei noi plecări, de stiva de hărţi a fiecărui oraş pe care l-am vizitat şi de zilele de naştere la care eu eram cea care făcea tortul, de mesele noastre în care ne adunam câte 15-20 şi făceam mâncare specifică ţării de unde veneam apoi mâncam şi beam ca apucaţii. Îmi lipsesc colegii spanioli de apartament care găteau în fiecare zi şi de statul la masa cu ei, de povestit şi de înţeles. Mi-e dor de camera mea (care era cea mai curată), de florile de pe pervaz şi de mirosul de dimineaţă care intra pe geam şi pe care nu îl mai regăsesc. Mi-e dor de acea casa în care stăteau italieni şi în care am mâncat cea mai bună lasagna gătită în casă, de drumul spre Vitorio Venetto şi de viile ce se întindeau până spre a-casă, de acele seri în care stăteam pe bancă până dimineaţă şi sporovăiam iar a doua zi ne adunam şi chicoteam iar despre cum şi ce s-a mai întâmplat. Mi-e dor de gălăgia lor, de viaţa din ei, de strazile mici şi pavate, de gesturile lor ample, de jovialitate, de glume, de cântece, de terasele dosite dar pline de oameni, de mirosul de mâncare bună care plutea parcă pemanent în aer, de tot ceea ce era posibil acolo şi aici nu este. Este un drog al dorului de ducă pe care îl retrăiesc în România la fiecare două luni şi pe care încerc să îl suplinesc cu vacanţe periodice, e drogul de a-ţi trăi degajat existenţa, de a te umple de ceilalţi şi de a respira continuu alt aer. E un drog care te cere plecat dar aşezat cumva in temporalitatea şi spaţialitatea ta.