Doar azi...

Astăzi este una din zilele în care nu îmi place de mine, nu mă înţeleg şi mă aud strigând în haos a degeaba. E acea zi în care nu ai chef de oameni în jur, nu vrei să vorbeşti cu nimeni şi te simţi confortabil în patratul tău atemporal. Nu am motive să fiu aşa, dimpotrivă balanţa ar înclina spre soare şi mirosuri blajne, pur şi simplu mi-e trist de mine şi de cum sunt cu ceilalţi, de tot ce e involuntar şi strâmb în mine...m-aş închide în turnul meu să zac până mă dor oasele, să uit şi să nu mai trag de mine să fiu bună....m-aş arunca aşa în viaţă lipsită de decizii prealabile şi de gânduri circulare, apăsătoare, fragmentare. Aş arunca haina aceasta strălucitoare şi a-şi alege una ponosită, uşoară, menită doar să îmi acopere corpul, m-aş avânta în iluzii, vise şi imposibil. Mi-aş pune un văl pe faţă să nu mă recunoască conştiinţa şi aş urla frenetic numai „de ce-uri”...mi-aş dori să cunosc absurdul şi să traversez limitatul putinţei mele, aş alunga toată inferioritatea ideii absurde şi ametite...mi-aş învăţa inima să fie iar iubitoare şi bună, să înveţe iar să aprecieze şi să se bucure de nimicul existenţial, să nu mai fie anesteziată.