Să întorc şi celălalt obraz?

Încă mai simt pe obrazul drept palma primită cu ceva timp în urmă, o simt atât de real de parcă pe lângă acea palmă au urmat altele şi altele fără oprire doar într-o fracţiune de secundă. Am impresia că urmele roşii de pe obraz nu s-au trecut ci stau acolo şi mai abitir şi le văd toţi cei din jur ca nişte cicatrici adânci fără leac, se miră şi se întreabă de ce merg cu ele aşa la vedere şi nu le ascund. Mi-e faţă amorţită şi acum de durere dar mai curios e faptul că o mai simt până în inimă ca în momentul primirii, sfâşietor de dureros ca o senzaţie neplăcută că se repetă continuu şi nu mă mai slăbeşte. Am încercat să ascund toată cascada de lacrimi şi să nu le las să năpădească şi să se prelingă pe obraz până în bărbie. Nu am vrut să mai simt iar gustul sărat al lacrimilor, să mi se umfle iar ochii de atâta năduf, să mă consume gândul până la ultima fărâmă de putere ... Încă nu îmi dau seama dacă a durut mai tare palma, dacă am simţit mâna prea grea, dacă am sperat să nu o primesc şi am vrut să pot opri cumva furia sau a durut că am primit-o după ce m-am aşteptat, a durut mult mai tare modul în care palma a fost aruncată, că nu a fost una fermă şi argumentată ci doar aşa că să fie, trântită peste obraz într-o clipită. Dacă ar fi fost o palmă nobilă o primeam regeşte dar a fost mârşavă şi laşă, dezamăgitoare pentru aşteptările mele. Un şut în fund e un pas înainte! – se zice. Da, este ... totuşi cel care îţi dă şutul îl va repeta iar şi iar pe acest principiu - că e un pas înainte fără să ia seamă la faptul că loviturile repetate mai ales în acelaşi loc dor la început, însă peste o vreme duc la obişnuinţă şi mult mai grav la nepăsare. Pot întoarce şi celălalt obraz căci aşa am fost dresaţi! dar el este deja plin de semne, de lovituri de palme, plin de lacrimi înfundate, cu cearcăne adânci, bătrâncioase şi hilare. Cum va fi cu doi ochi stângi, nevăzători şi trişti, cu doi obraji ridaţi de palme aruncate fără justificare, cu îndoita inimă care strigă că-i trebuie primăvară şi miros de cireş înflorit, că vrea gust de fructe coapte şi dulci-acrişoare?

My kingdom for a horse ...

În poveşti zâna depăşeşte cu succes toate obstacolele şi ajunge să trăiască fericită, împlinită, până la adânci bătrîneţi. Mă întreb dacă în regatul meu dovleacul se va transforma în trăsură şi broscoiul cel urât în prinţul fermecat....mă întreb dacă raportul bine-rău este echilibrat, sau dacă se va echilibra cândva, cumva ... dacă neghina se va transforma în cel mai măreţ bărbat care să crească într-un an câţi alţii în zece? Deocamdată simt că am trăit mult, că am depăşit şi mai multe probe ţesute iscusit de vrăjitoerele destinului, că am crezut în prinţ şi am baut din apa neîncepută a destinului sperând că e izvorul vieţii. M-aş aşeza confortabil să torc lâna de aur dacă mi s-ar spune că „va sa fie”, şi aş toarce cuminte, aş ţese toate aripile păsărilor, aş separa toată negina de grâu numai să ştiu că va fi ca în poveşti. Dar dacă nu va fi aşa, dacă toată căutarea, toată munca, toate drumurile în tărâmul îndepărtat îmi vor rătăci mai mult calea? Dacă păsările îmi vor ciuguli toate resturile de pâine şi nu voi mai şti să mă întorc pe calea cea dreaptă şi am să mă pierd în detaliile din pădure? Dacă zâna bună va uita şi nu va mai ajunge la timp la întâlnirea noastră, dacă piticii nu vor şti cum să scoată bucata de măr înepenită în gât? Mi-e teamă de povestea vieţii mele, de personajele din ea, de surorile rele şi de mama vitregă care vor face tot posibilul să le încapă lor piciorul în condurul fermecat, de faptul că la capăt voi avea bagheta fermecată şi nu voi şti ce să fac cu ea, sau că voi dormi veşnic în pădurea adormită fără să ajungă prinţul să rupă vraja, ori voi fi mereu păcălită de fata cea rea care va îmi va lua ulcica din mână la poarta casei zicând că a cărat-o ea tot drumul. Mi-e groză că da-ul meu e de fapt nu-ul poveştii mele, că mă plimb, de fapt în povestea lui habar n-am!

Cum mi-am petrecut sfârşitul Paştelui

Vă spuneam cum am stat eu şi am copt cozonaci trezită cu noaptea în cap, cum am facut pasca cu smântână, salată boeuf, răcituri şi cât de mult am muncit să fac în căsuţa mea, curat mai alb ca albul de sărbători ... Aproape că nici eu nu cred ce scriu şi parcă îmi vine să îi dau dreptate Anei când spune că mamele noastre trag ultima linie a gospodinelor de pe Terra!
O mamă bună ne-a aşteptat şi pe noi la Bacău cu toate bunătăţile gata făcute pregătite să fie îngurgitate cu pohta ce-am pohtit-o toată săptămâna. Între o conferinţă ce va să fie şi un manual de scripturi ce mă aşteptă de mâine la birou am rupt o zi să nu ratez masa de Paşte. Anul acesta ca niciodată, m-am hotărât să mânânc carne de miel. O daaaa daaaa, da da da absolut, mai absolut ca vodka ... am mâncat .... ciobă de miel şi friptură. Bunăăăăăăăăăăăăăăă!!!!.... Nu aş lăsa salata mea de ton şi buruienile pe care le trimit în stomac zilnic pentru nimic în lume, însă o dată pe an merge o bucată de mieluţ. Am mâncat mult spre foarte mult aşa încât la un moment dat aveam senzaţia că va trebui să mă rostogolesc ca să ajung în pat. Nu s-ar spune că la cele 50 de kg ale mele anemice poate intra atât de mult dar nu aveam cum să ratez nimic din ce era pe masă, am clacat totuşi la final când felia de pască din farfurie îmi făcea cu ochiul rimelat şi ispititor, însă eu am rezistat cu stoicism gândindu-mă la stomacul meu .... să nu îl brutalizez mititelu că e tare simţitor. Am lenevit şi am mâncat, am mâncat şi am lenevit, iar am lenevit, iar am mâncat şi m-am bucurat de „a sta degeaba”.
Gândind futurist mă sparie gândul că în viitorul apropiat în loc de cozonac vom pune în tavă o coajă de nucă şi după 10 min de copt va rezulta un ditamai cozonacul E-uretic, mielul va fi mâncat în varianta 3 d, pasca şi ouăle roşii vor fi comercializate în trei forme: pastilă, praf sau injecţie direct în venă, răcitura va fi la flacon iar drobul făcut din etnobotanice. Mai simplu, mai uşor, mai economic! Ptiu, că nu sună a bună: să se reviziuască primesc, dar să nu se schimbe nimica!

Frumuseţea subversivă

După ce am stat toată ziua cu mâinile în aluatul de cozonac, după ce am curaţat toată casa lună şi soare, am spălat covoarele, am dat cu var şi am schimbat termopanele ... ca să îmi recapăt feminitatea mi-am spus să merg la o şedinţă de în-frumuseţ-are cu speranţa că se mai poate repara ceva şi la mine:). Un pensat, un tratament, o unghie făcută se pliază la orice sărbătoare aşadar şi eu în ton cu gospodinele m-am dus la salon, la pensat. După ce mi-am spalat şorţul de gospodină am coborât la mine la salon, la Elegance conştientă că nu voi avea parte de extra-servicii sau tratamente de divă. Tipa care pensa de regulă, cosmeticiana, peseme că verifica cozonacii în cuptor pentru că în loc am decis să mă las pensată de THE OWNER (adică patroanca afacerii, pentru cunoscători tipa brunetă care îi ţine locul). Pe lângă stilul agresiv de a „trata” problema (pe care îl cunoşteam, de altfel) tăntica tocmai ce întorsese pe toate părţile o ţigară pentru că avea o respiraţie ce m-a lasat „rece ca ghiaţa”. Măi, de regulă tipele de la salon miros bine, că doar stau toată ziua cu mâinile în produse menite să refacă ceea ce natura a stricat. Am vrut să-i acord credit tipei care m-a pensat - să mă gândesc cumva că mirosul de salam (mizel cum ar spune unii) / hamburgher al mâinilor ei venea de la drobul tocmai amestecat, dar parcă totuşi conştiinţa mă îndemna să o iau la fugă de pe patul anestezic pe care mă invitase să mă întind - aşa încât nu am mai putut să îi acord nimic ... Nici ei dar cu atât mai puţin mie... Rezultatul nu a fost groaznic, adică am sprâncene nu scrum de ţigară în loc, dar simţitoare din fire cum mă ştiu prefer să mi se metamorfozeze sprâncenele şi să ajungă la densitatea celor lui Albulescu decât să mai dau repeat la experienţă.

Taxi, taxi!!!!…

Sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg şi nu le pot plasa nicicum într-o categorie comportamentală. Nu pot, de exemplu, să înteleg de ce toate româncele care plecă în străinataţuri (în special Italia) se fac blonde, de ce la noi e atât de scump bunul simţ şi de ce încercăm să furăm ceea ce nu ne apartine zicând că am împrumutat, de ce scuipam seminţe pe trotuar cu speranţa că se vor dezintegra şi astfel vom face un bine naturii?! Nu vreau să par snoaba, dar nu are cum să nu mi se zburlească părul în cap când mă gândesc la experienţa mea proaspat aterizata în aeoportul din Baneasa. De ţepele trase de taximetristi auzisem basme şi îmi spuneam că nu are cum să mi se întample mie niciodata, ca doar îţi propui să fii precaut în viaţă. Ei bine, iacătă-mă strigand taxi, taxi în marele-micul nostru Paris grabită să ajung la autogara Obor de unde urma să bifez Târgu Mureş pe lista de destinaţie. Nenea de la volan a oprit zâmbitor şi m-a ajutat cu bagajele (deja am început să devin sceptică ştiind că amabilitatea pe aceste meleaguri este vecina cu “îmi scot eu pârleala”) în timp ce eu m-am asigurat din priviri că taxi-ul e dotat cu aparat de înregistrat cursa iar preţul e afişat clar pe maşină. “În regulă, am spus” deja făcându-mi mustrări de conştiinţă că am fost prea radicală în a judeca partea de vârf a ţării de unde porneşte trendul. Am urcat în spate şi am indicat destinaţia încordată totuşi de gândul că nu voi ajunge in 10 minute la locul făgăduinţei. Nenea taximetrist m-a luat la scuturat cu întrebări despre vârstă, înălţime, greutate, măsura la pantof, culoarea dinţilor şi cupa la sutien, de la care încercam să mă eschivez politicos. Peseme că nenea a văzut în mine fiinţă blândă ce poate fi prostită pentru că altfel nu îmi explic cum de nu a pornit aparatul o dată cu începerea cursei. M-am văzut nevoită după ce am mers 100 de metri să îl întreb ironic dacă nu intră în atribuţiile lui să facă acest lucru şi m-am interesat subtil care este preţul per km. Zâmbitor mi-a spus că este 3,99 lei-km la care eu rânjind l-am rugat printre dinţi să oprească şi să îmi ofere posibilitatea să iau un alt taxi. Întrebarea neaneacului consternat de decizia mea m-a frapat: “domnişoară dar nu ştii că preţul benzinei e 6 lei?????”. Ei de aici şi până a începe să înjur în dulcele grai moldovenesc nu a mai durat mult, el tot încerca să îmi explice că de fapt 3,99 e tariful de noapte şi eu mă tot întrebam nedumerită: “ce tarif de noapte domnule la 11.30 trecut de fix ziua?”, era clar o mostră veritabilă a comicului de situaţie şi de limbaj a la Caragiale...Spre final m-a şi bufnit râsul de atâta amar…Normal că nu am plătit cursa, l-am lăsat totuşi pe nenea taximetrist cu chitanţa de 6 lei în mână (contravaloarea pornirii şi opririi, nu ştiu cum calculată) să explice altor călători care e diferenţa dintre ora 11.30 după masă şi aceeaşi oră târziu în noapte…România eşti epic/ă!!!

Doar azi...

Astăzi este una din zilele în care nu îmi place de mine, nu mă înţeleg şi mă aud strigând în haos a degeaba. E acea zi în care nu ai chef de oameni în jur, nu vrei să vorbeşti cu nimeni şi te simţi confortabil în patratul tău atemporal. Nu am motive să fiu aşa, dimpotrivă balanţa ar înclina spre soare şi mirosuri blajne, pur şi simplu mi-e trist de mine şi de cum sunt cu ceilalţi, de tot ce e involuntar şi strâmb în mine...m-aş închide în turnul meu să zac până mă dor oasele, să uit şi să nu mai trag de mine să fiu bună....m-aş arunca aşa în viaţă lipsită de decizii prealabile şi de gânduri circulare, apăsătoare, fragmentare. Aş arunca haina aceasta strălucitoare şi a-şi alege una ponosită, uşoară, menită doar să îmi acopere corpul, m-aş avânta în iluzii, vise şi imposibil. Mi-aş pune un văl pe faţă să nu mă recunoască conştiinţa şi aş urla frenetic numai „de ce-uri”...mi-aş dori să cunosc absurdul şi să traversez limitatul putinţei mele, aş alunga toată inferioritatea ideii absurde şi ametite...mi-aş învăţa inima să fie iar iubitoare şi bună, să înveţe iar să aprecieze şi să se bucure de nimicul existenţial, să nu mai fie anesteziată.