O vară primă

Îmi place primăvara aceasta cu miros de mentă şi adiere de iasomie, îmi plac razele de soare din balconul meu în fiecare dimineaţă, busuiocul din ghivece şi grâul verde crud înfipt şi atipic.

Mă simt ca în prima vară a vieţii mele ademenită de culori, vânt cald, arome dulci ...

Cireşe din copacul popii

Cine spune că publicitatea stradală e demodată, că numai poveştile ne mai atrag şi ne suscită interesul asupra unui produs? Cine spune că numai buzele senzuale ne atrag să cumpărăm o ciocolată, o fustă scurtă să visăm la o bere, un trup bine sculptat să ne gândim la o maşină??? Publicitatea stradală m-a învăţat astăzi că efectul este mult mai „de impact” ... Dis de dimineaţă (adică la 11) am fost la piaţă ca o gospodină desăvârşită ce sunt să îmi umplu traista cu salate şi verdeţuri pentru toată săptămâna. Între timp mi-am întins ochii la flori, la ţărani, la preţuri, la copaci ... un fel de gură-cască aşa cum ştiu eu cel mai bine să fiu ... Şi tot plimbându-mă de la o tarabă la alta am auzit strigând: „cireşe de la Holboca, cireşe de la părintele de la Holboca!!!!, cele mai bune cireşe, cumpăraţi!!!!! Cireşe româneşti!!!”. Ei da,aţi ghicit! m-am dus şi eu atrasă fiind de reclama vocală pe care o făcea comerciantul. Cum să ratez o aşa ofertă specială: cireşele erau de la Holboca, dar nu oricum, erau de la părintele de la Holboca...Trebuie să recunosc că nea comerciantul avea clintelă şi el era vesel şi încrezător că avea produsul cel mai bun din toată piaţa. Tot amalgamul acesta de trăiri m-au făcut să îndrăznesc să poftesc la prea brenduitele cireşe simţindu-mă ca un cumpărător sedus şi trecut din etapa LIKE în etapa DO. Totuşi nu m-am abţinut să nu întreb dacă părintele ştie că cireşele sunt luate „din grădina bisericii”, cum se lăuda negustorul ... Şi am aflat!! Nu numai că ştia dar el (preotul) le trimisese spre comercializare. Fâşneţ popa! şi pus pe afaceri cu bunul natural dat de la Dumnezeu... Tind totuşi să cred că banii câştigaţi din vânzarea cireşelor (pentru care nu faci nimic, le primeşti în copac fără ca măcar să uzi niţel acel pom!) vor ajunge în buzunarele celor săraci ca o donaţie de anvergură pe care preotul o va face spre mântuire ... departe de mine gândul că acei bani ar putea fi utilizaţi în folosul personal pentru satisfacerea nevoilor omeneco-preoţesti! Foarte departe...

Un almanah, două almanahe...

Mă bufneşte râsul şi acum când îmi amintesc de episoadele memorabile care au rămas în istoria colectivă a poporului în care Vanghelie ... Marean Vanghelie a eşuat în conjugarea verbului a fi, sau a buşit-o cu pluralul cuvântului almanah. Mă bufneşte însă râsul/plânsul când mă izbesc de greşeli majore pe care le fac persoane ce au pretenţii de la sine că sunt oameni cu carte, cu facultate/facultăţi/masterate (apropo se spune disertaţie nu dizertaţie pentru că vine din fr. dissertation) făcute la ff sau la universităţi no name, unde o diplomă se cumpără pe bani.... Îi apreciez pe cei care sunt modeşti şi ştiu să spună drept că nu au şcoală (nu au din varii motive, nu că nu îi duce mintea) dar sunt oameni cu mutaţii în creier (adică se petrece ceva acolo), sau mai mult sunt as în exprimare şi dau atenţie unor detalii impresionante când comunică. Mă zgârie pe circuite când aud cum urlă cultura în unii care vorbesc vorbe nu cuvinte doar pentru că sună bine (îşi umplu gura de neologisme precum futil, cromotipie, etelism, parcimonie, recuzat etc.) dar când vorbesc prin diverse medii folosesc excroc în loc de escroc, salar şi nu salariu, servici nu serviciu, a făcea şi nu a face, a comveni în loc de a conveni, tranvai iar nu tramvai ... să nu mai vorbim de nebunia a place/a plăcea, verbul a trebui conjugat în toate modurile posibile, confuziile majore de scriere când folosesc nici un/nicio, o dată/odată etc.
Dragi domni veleitari lăsaţi jobenul să fie purtat de cei care ştiu să îl asorteze la costumaţie ...

Bine că ai există uitarea!!!

Eu m-am născut programată să uit, am sinapsele încurate ca un ghem de lână smotocit. NU! nu uit să îmi plătesc facturile sau să înapoiez banii împrumutaţi la timp (aici sunt maniac de lucidă!!) însă mă învârt de 10 ori ca să îmi găsesc cheile, nu ştiu pe unde îmi las telefonul, rujurile/luciul de buze, lucrurile mărunte în general ... să nu mai spun că am ajuns să am 5 încărcătoare de telefon: unul la muncă, unul acasă, unul în geanta de voiaj, şi alte două în alte două genţi pe care le schimb cu altele şi în concluzie când mă suni îţi răspunde o voce cunoscută: „eşti în reţeaua Orange” de unde trebuie să înţelegeţi că nu am telefonul încărcat .... am uitat! Îl am la mine, nu-i bai, că am grijă să îl mut dintr-o geantă în alta în fiecare dimineaţă dar nu am grijă să îl şi hrănesc cu energie. La fel fac şi cu pixurile, îmi pun câte unul în fiecare geantă dar de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată!!! când merg la bibliotecă să împrumut cărţi nu am pix să scriu fişele de împrumut. Scenariul e acelaşi: cer cuiva unul, cuiva care stă în dreapta mea (am observat şi asta la mine, că cer mereu inconştient ceva împrumut numai persoanelor care se află în dreapta mea). Şi ca făcut în acea „locaţie” se află un EL care înainte să îmi paseze pixul mă analizează din cap până în picioare moment în care eu mă simt penibil şi devin conştientă: iar aceeaşi fază, deja-vu...! Un alt lucru care mi se întâmplă des este faptul că în tramvai, în cazul în care scaunul de lângă mine este gol (în mod normal îl prefer pe cel de pe partea stângă unde poţi sta singur şi nu pentru că sunt antisocială, ci pentru că îmi pot întinde picioarele în ce poziţie îmi vine) se aşează fie un tânăr care deşi are loc destul pe scaun se împinge enervat în mine cu coatele, fie se aşează un domn care miroase a băutură/transpiraţie şi care mă calcă pe picior „fără intenţie”. Norocul meu este că am mereu în geantă o carte pe care o deschid în astfel de momente şi mă fac că citesc deşi mintea mea este la mile depărtare încercând să ignore mirosul emanat. Alte lucruri pe care le uit cu regularitate sunt: lista de cumpărături pe care o fac minuţios şi fără de care mă trezesc în magazin scotocind prin buzunare, apoi îmi storc creierii să îmi amintesc ce era scris şi evident că îmi amintesc doar 40% în cazurile fericite, cerceii prin diverse locuri (am zeci de perechi desperecheate), şosetele (aici e ca un dat!!!): mereu pun 2 în maşina de spălat şi găsesc numai una să o pun la uscat, clamele de păr (trebuie să recunoaşteţi că am împrumutat de la voi clame de păr gârlă şi nu le-aţi mai văzut înapoi!!!), banii mărunţi (îi am în toate buzunarele posibile deşi la un moment dat îmi propusesem să am un portofel special numai pentru ei – nu a ţinut!), şi peste toate acestea am nevoie să scriu lucrurile pe care le am de făcut ca să nu uit – rezultatul este că uit pe unde am pus acea lista!!! Bine că există uitarea?!!!

5 sarmale...

Eu şi televizorul suntem două entităţi diferite: ne întâlnim numai în situaţii de criză, adică atunci când trebuie să şterg praful de pe el. Aseară eram atât de obosită încât nici nu putem să îmi închid obloanele şi au stat aşa deschise până am deschis televizorul ca să le paralizez şi să se închidă de la sine. Ştiţi la ce m-am uitat? Ceva pe acasă tv, o emisiune de mondenităţi destul de târziu în noapte. Nu cunosc exact formatul, cert este că i se lua interviu unei tăntici vedete care cică chipurile a ţinut cură de slăbire că mâncase mult la Paşte şi a avut nevoie de o revigorare. Nu am înţeles exact rostul întrebării mai ales că Paştele a fost acum ceva vreme dar bănuiesc că din lipsă de subiecte punem face un follow up la lucruri de tare demult apuse. Dar miezul scrierii mele este altul ... întrebată ce a mâncat de sărbători tăntica s-a cotit că nu vrea să spună, că a exagerat ... dar domniţa microfoniţa care juca rolul de reporter a insistat până nu a mai putut sărăcuţa intervievată şi a declarat că de Paşte a mâncat .... 5 sarmale (staţi să vă traduc ... asta însemna pentru ea exces, depăşirea tuturor limitelor) ... Sincer am crezut că mi s-au închis ochii şi din pricina asta nu mai aud bine. Cum adică 5 sarmale?????? Pai eu mânânc 5 sarmale ca intro, de acomodare şi să familiarizez stomacul cu ce va urma. Ştiu că nu pare, adică nu se pune/depune la mine decât în oase dar..... de 3 ori dar...5 sarmale??? În prima rundă sau cum? Toate odată?, era una mare pe care o desfăceai, te surprindea pentru că de fapt găseai 5 ca la ardeleni??? Refuz să cred că ea a mâncat 5 sarmale şi s-a îngraşat cu repercursiuni.... preabanal!!!

Tinere şi neliniştite de idei...

Se zice că atunci când oamenii nu mai au ce face inventează lucruri. Îmi propun şi eu să inventez dar nu din preaplin de timp ci din lipsă... un club. Mult spus un club, practic va fi o adunătură de domnişoare tinere şi neliniştite de atâtea idei, grupate la mine acasă sau pe la casa cui ne are doritoare de citit şi de dat cu părerea. Rezultatul va fi multă voie bună, păreri şi idei referitoare la cartea pe care o vom proclama şi citi de comun acord, controverse de viziune şi ce om mai vrea noi. Drept garnitură propun un ceai, o narghilea şi ce o mai pofti sufleţelul nabadaios din noi la momentul respectiv. Aşadar, cine e interesat să ia parte la aceasta înfraţire să ridice steguleţele în sus, primul apel va fi în data de 27 mai iar titlul propus de membrii fondatori este: Bărbaţii sunt de pe Marte iar femeile de pe Venus. Atenţie! nu vom propune cărţi filosofice, ci uşurele, aşa de vineri seara pe la un opt.

Întâlnirile sunt programate în ultima vineri a fiecărei luni iar ce vom citi vom stabili la fiecare întâlnire...sperăm noi, în afara influenţei băuturilor bahice.

Aştept cât mai multe mânuţe ridicate la fileu şi tocuri cât mai înalte.

Zoitica

Intre o pereche de balerini si tocuri de 15 cm, Zoe ar alege in majoritatea situatiilor centrimetele. Intre o bluză cu decolteul la vedere şi una cu mulţi nasturi închisă până în gât opţiunea este fireşte prima. Zoiţica este genul de femeie după care întorci fără să vrei capul: înaltă, blondă şi cu privirea uşor pierdută, calităţi fizice evidente şi supărătoare pentru partea feminină invidioasă. O surpind în fiecare dimineaţa cu o cană de cafea în mână, uşor melancolică şi cu machiajul perfect, fără nici cea mai mică urmă că ar fi stat până târziu lucrand la diverse prioecte. Câteodată mă supără perfecţiunea ei şi modul oficial în care mă abordează: unghiile perfecte, părul mereu pe spate şi buclat, cămăşile călcate la dungă, îmi dă impresia că e atemporală şi frustrant de decentă în ciuda fustelor scurte şi a decolteului generos. La început o ignoram pentru că vroia să fie ignorată dar neremarcată nu cred că ar putea trece oricât de mult şi-ar dori. Primul set de replici schimbat între noi s-a întâmplat într-o zi ploioasă de mai, o zi în care mie îmi ofiliseră macii şi ninsoarea nu se mai topea. Cred că în acea zi şi-a dorit să fie remarcată de mine, şi i-am remarcat dantura perfectă încadrată de roşul roşu al buzelor care mi-au amintit şi mai tare de macii mei ofiliţi şi de întristarea mea. Nu puteam să o plasez nicicum într-un context, să o includ cumva prin absurd în succesiunea evenimetelor în acea zi dar s-a infiltrat. Conversaţia a decurs banal, cu un schimb de replici despre vremea mohorâtă ajungând ulterior să îi povestesc despre întârzierile mele asumate în viaţă, despre dezamăgirea de a nu şti să dezghet îngheţul, să scutur copacii sau să sortez petalele. Zoiţica mi-a povestit despre schimbare şi mi-am conştientizat teama mea de a schimba ceva, teama de a părăsi cunoscutul confortabil dar dureros şi de a merge spre alta staţie necunoscută dar cu potenţial. În labirint am preferat drumul acela bătătorit pe care îl făceam zilnic, era o siguranţă stupidă care mă ţinea în loc şi care îmi oferea confortul închipuit. Când am decis în ziua mare să nu mai aleg acelaşi drum în labirint şi să pornesc pe poteca necunoscută mi-a fost teamă. Teamă de întuneric, de ceea ce s-ar putea ivi pe drum, de ceea ce am lăsat în urmă dar mai ales de faptul că voi merge aşa în neştire fară a mai ajunge la un punct finit. Dar am ajuns, şi am înţeles că un nou drum este de fapt o nouă şansă, că ancorarea în ce ştiu sau în ce îmi doream să fie într-un anumit fel nu făcea decât să îmi ofilească toţi macii. Că acel confort inconfortabil poate fi înlocuit doar acceptând altceva, facând o schimbare de direcţie. Zoiţica a făcut multe schimbări în viaţa ei, atât de multe încât acum a devenit o altă EA dar cu acelaşi conţinut, un fel de produs de marketing pentru sine neuitand, totusi, sa faca diferenta intre ambalaj si continut.

Bărbaţii beau bere şi femeile cafea

Că femeile şi bărbaţii sunt ca apa şi uleiul este o certitudine. Că bărbaţilor le place berea şi femeile adoră discuţiile lungi la cafea este, de asemeni, un fapt al cotidianului. Motivaţiile care ne adună pe noi femeile la cafea le ştiu, ce se întâmplă în acel spaţiu securizat în care secretele ies la iveală îmi este cunoscut.
Curiozitatea mea, se îndreaptă însă, spre zona masculină şi spre subiectele dezbătute acolo până spre dimineaţă. „Ieşirea cu băieţii” şi spiritele încinse din cadrul adunării se sting de regulă cu multăăă bere, atmosferă delirant de bulversantă aşa încât ziua de după nu are cum să nu înceapă cu o durere de cap. Totuşi, mai abitir mi-aş îndrepta gândul spre comportamentul cultural al naţiunii noastre faţă de această paradigmă. Bărbatul este cel care merge la „bere cu băieţii”, se simte nemapomenit de bine alunecând pe gât halbă după halbă şi discutând verzi şi uscate (Notă! bărbaţii nu bârfesc ci discută, au păreri, opinii). În toată această poveste femeia este mărul stricat, ea este cea care stă cu ochii pe ceas şi numără în gând câte halbe de bere ar fi putut să înghită omul, eventul îl aşteaptă frustrată şi nemulţumită să se întoarcă acasă şi să îi toace creierii înarmată cu un făcăleţ în mână. Nu spun că este adevărat sau neadevărat scenariul, dar este clar o paradigmă transmisă din generaţie în generaţie, prin media, publicitate, glumiţe, bancuri etc. Este un comportament pe care îl întâlnesc zilnic la generaţia „cu mai multă experienţă”: pe la 50 de ani „băutul de bere” rămâne singura plăcere a bărbaţilor din clasa medie. Se adună şi sporovăiesc, au burţile umflate de la lichidul magic şi emit aserţii stupide precum: „m-am săturat de fetişcane tinere pe care să le ţin eu (a se citi „ţinere financiară”), alea bătrâne sunt mai bune că te ţin ele. Îţi fac toate poftele”. Pe lângă faptul că duhnesc a compoziţie chimică de alcool intrat în oase sunt înzestraşi şi cu dimensiunea ludică a gândirii lor. În fiecare gup există un „bătut de soartă” pe care soţia nu „îl lasă” să depăşească ora stabilită şi care după câteva beri se îndreaptă spre casă suportând toate miştourile camarazilor care îl consideră „ţinut sub papuc”, „băbălău”, „muieruşcă”, „prostănac”....
Îmi doresc să nu devin în timp acea gospodină blazată de stat numai în casă cu singura sarcină de a creşte copii şi de a face mâncare soţului întârziat „la muncă”. Nu aş vrea ca ideile mele să fie considerate un discurs feminist ci o aşteptare personală pentru mine şi o relaxare pentru viitorul meu soţ (care va sa fie!) că nu îi voi contabiliza berile pe care le va bea cu băieţii, nici nu voi fi soţia care va sparge gaşca asteptându-l acasă atunci când distracţia e mai încinsă.

The image of myself

Privita din sfera subiectivităţii realitatea pare diferită în funcţie de unghiul din care este analizată. La fel şi felul de a fi al unei persoane ...., surprind păreri ale celorlaţi şi le adun într-un coş de răchită ca pe nişte rufe ce aşteaptă să fie puse la uscat. Primul strat de rufe (cele pe care le port zilnic şi le spăl des) e format din părerile pasagere, a persoanelor întâlnite ocazional de la care surprind reacţii diferite: „cu nasul pe sus”, „strângi mâna ca un bărbat”, „arogantă”, „diferită”, „interesantă”, „nu pe gustul meu”, „tăcută”, „indiferentă”, „egoistă”. Următorul strat este format din rufele colorate, mărunţişurile şi dedesubturile adică părerile formate în urma unor interacţiuni în funcţie de situaţie: „conştiincioasă”, „serioasă”, „încăpăţânată”, „enervantă”, „nu ştie să meargă pe tocuri”, „punctuală sau neserioasă”, „îi merge mintea sau nu se pricepe deloc la asta”, „e proastă”, „nu merită timpul meu”, „răutăcioasă”. Penultimul strat adună rufele noi, care îmi plac şi pe care le spăl separat, la mână, ca să nu se deteriorizeze: „calmă şi răbdătoare”, „prietena din copilărie”, „mereu inovatoare”, „enervant de serioasă şi matură”, „cu capul pe umeri”, „independentă”, „complicat de înţeles”, „vorbăreaţă”, „spontană”, „îmi place să vorbesc cu cu ea pentru că ştie să asculte”.

Dar există şi ultimul strat .... cel mai drag mie ... pe care îl protejez şi îl întind afară doar când este soare: „transmite optimisim, ştiu că acolo mi-e bine”, „mă pot baza pe ea oricând”, „o protejez”, „îmi este dor de ea”, „îmi pare rău că nu am ştiut să...”, „aş vrea să...”, „e iubitoare”, „e ca un copil de care trebuie să am grijă”, „e sensibilă”, „e mai bună ca mine”, „e descurcăreaţă”, „suferă din nimicuri chiar dacă nu o arată”, „are lucruri despre care nu vorbeşte pentru că o doare”, „îşi doreşte mai mult pentru că poate”, „nu îi place să se certe”, „colecţionează vederi, îi place la nebunie jazz-ul şi ar călători în toată lumea dacă ar fi bogată”. Cu toate acestea, rufele mele sunt mereu curate şi nu uit să le clătesc cu balsam indiferent de stratul din care fac parte. Ulterior am grijă să le aranjez în coşul meu de răchită...

Pe plai de UNU mai

Of ţărişoara mea, of viaţa mea! De 1 Mai am adunat toate resturile de la Paşte ca să afumăm pe gratar o bucată de slănină în dulcele stil carpato-danubiano-pontic. Am ales ca locaţie dealurile muntoase de la Piatra Neamţ înarmaţi cu beuturică şi cărbunii de fript bucaţica de muşchiuleţ. Că să nu râmânem repetenţi şi anul acesta la capitolul „prezent” de 1 Mai la datorie am considerat că la reputaţia noastră (adică lipsa banilor) nu se cade să mergem în Mamaia (unde lumea bună şi-a afişat DOAR maşinile ultima moda, ţoalele dă firmă şi au beut în neştire leacuri scumpe) ci să facem ceva rustic adică să ne lăţim pe o pătură la briza muntoasă şi să ne îmbuibăm româneşte. Da, românul de 1 Mai e român, în rest se vaită că trăieşte într-o ţară de 2 lei unde nimic nu merge cum trebuie dar când e vorba de a sărbători munca stând, suntem primii sau primate ... Ştiţi cum arată locurile verzi de 1 Mai?! muzica la maşina (bubuind), multă băutură, carne pe gratar şi multe deşeuri în urmă ca o defrişare vizuală ... Interesant este că dacă întrebi pe cineva ce reprezintă 1 Mai sau ce este cu sărbătoarea aceasta poate doar 3 din 40 vor şti că reprezintă ziua internaţională a muncii, 2 din 50 că decretul de zi liberă a fost dat în 1889 la Congresul Internaţionalei Socialiste, şi cu puţin optimism 1 din 60 că ziua este în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Dar nu ne-am adunat să vorbim lucruri complicate, de 1 Mai mai bem niţică, mai lingem o fripturică! Colac peste pupăză sau pupăzoi peste pupăză în 2011 am văzut / aflat ca 1 Mai reprezintă mai nou deschiderea sezonului de lenjerie intimă masculină la vedere (fetelor aţi ratatoit ocazia!!!) colecţia primavară – vară. Nu, nu! Nu strâmbaţi din nas şi nu daţi ochii peste cap ... jur pe sutana popii, of bată-ma să mă bată! că anul acesta am participat live la prezentarea colecţiei: modelele erau unu şi unul (a se citi doar unul) uşor trecut/e de prima tinereţe dar cu voinţa de a demonstra că de fapt „găina bătrână face ciorba bună”. În peisajul mioritic un model autentic şi vechi ca vinul nu are cum să nu iasă în evidenţă. Ei şi ca să vedeţi că m-am gândit şi la voi vă rog să contemplaţi şi să va minunaţi cum ne sărbătorim muncitorismul începând cu 2011

"Cu chiloţii mei bălai / am ieşit de 1 Mai / aşteptând printre boscheţi / să vă vad - să mă vedeţi".

P.S. Din 2011 ziua de 1 mai este considerată şi Ziua Mondială a Râsului

Sometimes...

Vi s-a întâmplat vreodată ca un lucru mărunt să vă demotiveze atât de tare încât să nu vă mai regăsiti echilibrul orice aţi face? Atât de tare ... încât dimineaţa când vă trezinţi să preferaţi să se lungească clipele şi să nu mai fie nevoie să vă ridicaţi, să preferaţi să staţi cu perna în cap pentru că vi se pare că toţi cei din jur sunt meschini şi nu vreţi să daţi ochii cu niciunul? să priviţi în gol a teamă şi nepăsare? Să vă uitaţi la cei care vă privesc sau care vă întreabă ce e în neregulă ca şi cum ar fi invizibili? Să nu vă mai atingă vorbele şi mângâierile lor? Să vă doriţi să staţi numai cu capul în nisip precum struţii pentru că orice încercare de a face ceva pentru voi înşivă eşuează?
În astfel de momente simţi că optimsul din tine e îngropat, că felul în care eşti nu îşi mai găseşte matriţa pe lumea aceasta, că tot ceea în ce ai sperat sau ţi-a plăcut este transformat în colbură, că în loc să taci e bine să baţi cu pumnul în masă ca să fii auzit, în loc să zâmbeşti sincer e bine să te prefaci, să joci un joc al vieţii tale în propriul rol telenovelistic, să dansezi doar ca să fii văzut, să cânţi chiar dacă nu ai voce. E ciudat că astfel de momente vin tocmai atunci când simţeai că îţi place de tine, când căpătaseşi cumva siguranţa că poţi mânca îngheţata cu nucă chiar dacă e cam rece, că îţi plăcea ploaia chiar dacă era cu grindină, că vinul era îmbietor chiar dacă ameţea... Şi aşa în ameţeala produsă realizezi totuşi că lucrurile mici schimbă sentimente mari, că amăgirea ta era relativ de neadevărată, uşor diafană şi standardizată ...
În zilele mele innourate ies pe terasa grădinii vieţii mele, îmbrăcată în mânecă scurtă, ca să mă trezească frigul rece ... Acum îmi place noaptea şi cerul fără stele, îmi place să tac în gând, să trag apoi obloanele de carton care să mă păzească până la următoarea furtună.