Minciuna are picioare scurte...?

Mi-am ridicat adesea întrebarea: de ce mint oamenii? de ce mintim, noi, oamenii? şi asta pentru că în sistemul meu de valori nu îi găsesc poziţia iar un raspuns universal la intrebarea mea ştiu că nu există ... Motivele invocate pot fi diverse şi uneori chiar tinzi să îi acorzi credit celui care îţi găseşte 1000 de motive pentru a-ţi explica de ce a recurs la metoda “cosmetizării adevarului”. Nu vreau să vorbim despre teorii ale minciunii, procese cognitive care se declanşează în astfel de situatii sau păreri ştiinţifice despre stadii ale minciunii, reacţii, ci despre tipul de minciuna care pe mine mă deranjează cel mai tare: minciuna pe faţă, eventual cu un zâmbet tâmp în colţul gurii... Tu ştii ca ea/el minte, el/ea ştie ca tu ştii că minte dar tot continuă să îţi vândă baliverne... E o situaţie absurdă în care eu aplic adesea regula: cel mai deştept cedează. Totuşi cum te comporţi pe viitor cu o astfel de persoană: o ignori, treci cu vederea, îţi schimbi părerea despre ea, o cataloghezi, incerci sa îi gasesti circumstanţe atenuante, eşti dezamagit, nu îţi pasă, ţi se pare comic, te enervezi, îi spui, nu îi spui, insişti cu punctul tău de vedere? Care este totusi varianta optima? Exista? Da or ba?