Jos pălăria, domnilor!

Respect bărbaţii şi am avut noroc să mi se intersecteze drumurile şi cu "specimene" de calitate. Respect bărbaţii deştepţi de la care am ce învăţa, respect bărbaţii cu caracter frumos, îi stimez pe cei care îşi iubesc femeile, le protejează, le educă, le divinizează. Îi admir pe cei care ştiu că, de fapt, nu contează numărul doamnelor care le-a trecut prin pat, ci calitatea acelor femei.

Respect bărbaţii maturi care ştiu când şi cum să ia decizii, când şi cum să lupte, când şi cum să cedeze. Respect bărbaţii care spun glume inteligente şi nu sunt mârlani în atitudine, respect bărbaţii care ştiu să curteze şi să cucerească fără să jignească. Respect bărbaţii cu suflet bun, care nu se iubesc numai pe ei, care doresc mai mult să dea decât să primească, care au un univers de împărtăşit cu ceilalţi.

Vă respect pe voi adevăraţilor bărbaţi!

Jos pălăria, domnilor!

Fac parte din generația copiilor care au crescut cu cheia la gât!!

Taică-miu a fost miner la Rovinari și venea acasă ca musafir o dată la nu știu câte luni, deci îl asociez și acum, la aproape 30 de ani, tot cu un musafir în viața mea. Maică-mea, laborantă la o fabrică, rămăsese acasă în marea metropolă - Tecuci city - cu patru copii de crescut (trei băieți și o fată) ... deci femeie de carieră, fără bonă sau ajutoare care să aibă grijă de noi. Din fericire planul cincinal a fost un plan bun (noi am venit pe lume din 5 în 5 ani), când creștea unul atât cât să te înțelegi cu el, un altul abia mijea ochii. Ne mai plasa la bunica la țară în vacanța de vară iar pe perioada școlii am crescut cu cheia de gât.

Da! Fac parte din generația copiilor care au crescut cu cheia la gât!! Și a copiilor care asociază mirosul de portocale cu Crăciunul pentru că doar atunci le mâncam. Eram săraci!, îmi amintesc că stăteam la rând la butelie și făceam baie în lighean pentru că apa caldă era cu porția. Dar mi se părea normal să fie așa, toți copii din cartier erau săraci: eram o gașcă de plozi care împărțeau guma de mestecat, cireșele din copacul din spatele blocului, pâinea cu zahăr sau mămăliga cu zahăr care era desert. Ne jucam cu păpușile în fața blocului sau băteam străzile în lung și în lat. Ieșeam dimineața afară și ajungeam acasă seara, la întunecat. Când mi se făcea foarte foame strigam de jos din fața blocului: „Mamăăăăă aruncă și mie un colț de pâineeeeeeee!!!” (mi se părea infinit de bun acel colț de pâine! – îmi amintesc că nu înțelegeam cum mama știa că sunt tocmai eu care o strig și ieșea la geam să vadă ce vreau, acum pricep mai bine treaba cu instinctul maternJ...). Când ne luam o înghețată wafe la un leu ni se părea lux și ieșeam în fața blocului ca să ne vadă tot cartierul că mâncăm una, nu mai povestesc de zilele bune când căpătam 2 lei.... Tot din fața blocului urlam și după bani (ca să nu urc trei etaje): „Mamăăăă dă si mie bani de o înghețată!!!”, iar mama (ce femeie! ce minune de femeie!) îmi prindea bănuțul de hârtie cu un cârlig și îl arunca pe geam....Alergam într-un suflet până la Profiriu sau pe 7 Noiembrie să îmi iau înghețata.....Dacă avea un altul dintre noi îi ceream să ne dea „și nouă o gură de înghețată”....și făceam poștă înghețata aia la un leu...o minune de bună ce era...

Jucam ața, stop verde, gropița pe surprize, rațele și vânătorii, omul negru a venit, mâncam cleiul de pe copaci, făceam slujbă de înmormântare la toate viețățile moarte pe care le găseam prin cartier, ne trăgeam cu sania, vara ne agățam în cireșul din spatele blocului de la Scara 3, urlam și făceam o hărmălaie de neimaginat. Nu aveam jocuri de socializare – erau scumpe, bicicletă nu am avut pentru că ai mei nu aveau bani să îmi cumpere bicicletă. Îmi amintesc Pegas-ul vecinei de la 2 pe care îl călăream toți în curtea Școlii 5. Primele role .... oh!!!! Îmi amintesc că le-a adus combinatorul de frate-miu mijlociu nu știu de pe unde (care apropo a rămas un mare combinatorJ și un descurcăreț fără pereche). Îmi erau al naibii de mari dar erau ROȘII!!!!! Eram fascinată de ele, eram în stare să dorm cu ele în picioare. Îl pândeam pe frate-miu când nu era acasă și mă dădeam cu ele pe covorul din sufragerie ca să nu mă fac de râs de față cu copiiJ, trebuia să fiu o expertă în fața lor!

Era plin ochi părculețul din fața blocului: de viață, de râsete, de copii, de sărăcie lucie dar neconștientizată de noi. O admir enorm pe mama că nu m-a făcut nicicând să simt că suntem săraci, avea un mod al ei de a mă face să înțeleg că am o viață frumoasă și că ea îmi poate oferi tot ce am nevoie....simțea că face sacrificii pentru mine dar nu o simțea ca pe o greutate, ci ca pe o dăruire...mare dor îmi este de ea!!

Acum suntem toți oameni mari cu afaceri ale noastre, manageri prin multinaționale, plecați prin străinătate sau pe unde ne-a mai dus viața ... Acum colțul de pâine nu mai are gust, nici înghețata pentru că le avem la discreție, portocalele nici nu mă mai atrag când le văd grămadă peste tot în rafturile marilor magazine, nu mai este nici mângâierea de mamă și nici ochii ei blânzi....acum suntem oameni cu responsabilități și amintiri care se materializează frumos, în colțul ochiului, luând forma unor riduri...Dragul meu copil, aș fi vrut să fi avut o copilărie ca a mea!!!!

Tu

Am petrecut ultimii ani din viaţă căutându-te, am întors lumea cu susul în jos, am renunţat la mine şi la vise, am trăit doi ani şi jumătate cu iluzia că te aflasem şi m-am găsit la final cu un puternic sentiment de singurătate, cu multe bagaje într-o staţie de autobuz şi cu o bucată de suflet rămasă atârnând la mii de kilometri distanţă.... Ulterior m-am aruncat în relaţii incerte, cu oameni care nu prea au ştiut ce vor şi uite aşa a mai trecut nişte timp...

Nu te-am găsit încă, dar ştiu că pe undeva eşti. Ştiu că ne vom întâlni banal, într-un moment al vieţii mele când voi fi pus laolaltă rămăşiţele din trecut şi în loc de picioare o să am atele lungi că să nu mai văd mizeriile din jur, mâinile îmi vor fi iederă pentru că voi fi acumulat doar binele din lume, ochii .... ochii vor fi încă de căprioară speriată şi aşa îţi vor atrage atenţia...

Ştiu că o să ai răbdare cu mine, toată rădbarea din lume .... că o să ştii cum şi când să mă critici, că îmi vei oferi siguranţa de care am nevoie, că vei fi acolo oricând...Ştiu că o să mă înţelegi când tac, că o să călătorim mult, că o să învăţ o grămadă de lucruri de la tine, că vei fi modelul meu....ştiu că o să te ador, că mă vei face să râd, că nu îţi va păsa că sunt imperfectă, că o să te distreze stângăciile şi copilăriile mele, ştiu că o să facem plimbări lungi în parc, că o să ştii să mă ierţi când greşesc, că o să mă ajuţi să fiu mai bună...varianta mea cea mai bună....

Ştiu că tu vei fi perfecţiunea mea, că în multele tale defecte voi găsi ceea ce eu nu am reuşit să acumulez până acum, ştiu că voi fi în stare să mut munţii din loc împreună cu tine şi că nimic nu va fi imposibil pentru noi. Ştiu că voi putea avea încredere în tine, că uneori o să laşi deoparte unele planuri doar ca să fii cu mine. Ştiu că o să te aştept acasă după o zi de muncă cu dor în suflet, că o să stăm la un pahar de vin roşu să povestim despre nemurirea găndurilor, ştiu că o să îţi dau toată dragostea mea şi că, odată aflat nu voi mai putea trăi fără tine.

Ştiu că nu îţi doreşti să fiu perfectă, că nu ai nevoie de o femeie care „să dea bine”, ştiu că nu eşti superficial şi că viaţa te-a învăţat să faci alegerile corecte....

Of Mice and Men

Citisem acum multă vreme „Iarna vrajbei noastre” de Steinbeck şi îmi cumpărasem „Şoareci şi oameni” fără să apuc să o lecturez.  De vreo trei luni tot încep să citesc cărţi şi nu reuşesc să le termin, le las semne, le măzgălesc pe marigi, mă reapuc de ele şi apoi le abandonez una peste alta pe măsuţa de lângă pat. Începusem să mă preocup că nu mai pot crea legături cu cărţile mele, nu reuşeam să le mai simt, nu reuşeam să mă mai îndrăgostesc...

Astăzi am devorat „Şoareci şi oameni”. În câteva ore. Adevărat că este scurtă! însă ... mai încercasem eu poveşti de amor cu cărţi subţirele şi am sfârşit fiind dezamăgită. Cu Steinbeck însă m-am potrivit perfect, ne-am îndrăgostit unul de altul la prima vedere şi nu am abandonat filele până nu mi-am satisfăcut nevoia de frumos.

Pe lângă firul narativ (simplist) pe care nu am intenţia să îl redau aici (puteţi citi nenumătare rezumate pe internet sau mai ine cartea:)) ...... aş vrea mai degrabă să împărtăşesc experienţa mea de lectură. Am semantizat toată acestă cărţulie ca pe o metaforă a iubirii şi a nevoii umane de a dărui afecţiune, de a se simţi iubit şi important într-o lume fără perspectivă. Este o carte despre fugă, despre sentimente puternice care pot distruge vieţi, despre protecţie, despre vise şi aripile pe care ni le pot da acestea, despre suferinţă, despre singurătate, despre minciuna la care apelăm pentru a proteja un altul, despre nevoia de a socializa, despre oameni simpli şi universuri banale, despre nevoi primare, despre putere (fizică) şi incapacitatea de a o controla, despre abandon, despre moarte, despre bun şi frumos, despre inocenţă şi copilăria omului matur.

M-am regăsit în Lennie şi în nevoia lui de a iubi, m-am regăsit în George pentru dimensiunea mea protectivă, m-am regăsit în soţia lui Curley şi în drama ei, m-am regăsit în viaţa simplă şi în aspiraţiile aparent insignifiante ale Carlson şi Slim, mai mult chiar, m-am surprins neblamând gestul final al lui George....

Recomand să citiţi „Şoareci şi oameni” printre rânduri....

One last watch...

Întâlnim oameni în viețile noastre ... mulți oameni ..... importanți, inteligenți, bine situați financiar sau, dimpotrivă, cu situații mai delicate, comunicativi, închiși, pozitivi, amărâți, libertini, frustrați, încrezători, inocenți, perverși ... oameni care așteaptă ceva de la noi sau care ne oferă fără să ceară ceva în schimb.....oameni care intră fără să bată la ușă, care calcă cu bocancii și lasă urme adânci apoi se întorc și pleacă, oameni care se cuibăresc pe divan și după ce și-au încălzit dosul merg mai departe fără să privească în urmă, oameni care promit, care așteaptă, care intră acolo fără să îți dai seama și nu mai pleacă pentru că îți sunt loiali, oameni pe care îi ignori, îi îndrăgești, de la care ai ce învăța, pe care îi cerți, îi urăști și îi iubești în același timp, oameni pentru care ai reununță la tine fără să stai pe gânduri sau oameni pentru care nu ai plăti doi bani...

Oamenii sunt viciul nostru, sunt ca satisfacția unei țigări trasă pe grabă cu tot sufletul într-un moment al tău cu tine, sunt ca ploaia rece de vară ce îți inundă trupul prea încins de dogoarea soarelui, sunt ca un curcubeu văzut prin parbrizul mașinii călătorind către destinația de vis, sunt ca apa pe buzele însetate și crăpate de atâta așteptat, sunt ca armonia, ca bucuria, ca tristețea, ca dezamăgirea, ca suspansul, ca liniștea, ca toate sentimentele laolaltă îngrămădite într-un milimetru...

Pe unii dintre ei îi întâlnim în momente nepotrivite, pe alții îi alungăm noi, pe câțiva îi ținem legați cu fire de mătase, agățați în gândurile noastre, pe mai puțini îi iubim, pe și mai puțini îi căutăm, pe unii îi izgonim și trântim zgomotos ușa în urma lor să fim siguri că nu se vor mai întoarce.....

Dar dintre aceștia pe care l-ai lua cu tine? Pe care din multitudinea aceasta de oameni ai alege să nu îl uiți, să îl ocrotești în gândurile tale, să îl mângâi în amintiri ... pe care l-ai alege să ți se perinde în fața ochilor în ultimele milisecunde ale viții tale, căruia dintre toți i-ai dărui ultima ta răsuflare, cu care ai împărți viața ta, care crezi că te-ar susține în căderea ta, căruia i-ai spune: mai stai, vreau să fii ultimul meu gând! ...???? cărui om i-ai dărui ultima ta privire?

Hai să te invit la un ...... facebook

Părinţii mei îmi povesteau că, cei doi se cunoşteau adesea la bal. Păi cum altfel într-o lume în care lumina era lux?! Fetele se îmbrăcau cu hainele de duminică (adică acea rochie ieftină cumpărată de prin talcioc şi o pereche de sandale pe care le purtau cel putin 3-4 ani) şi mergeau la bal pline de încredere că o să-l întâlnească pe făt-frumos. Totul se petrecea sub privirea iscoditoare a mamelor care analizau viitorul pretendent şi îşi dădeau cu părerea, de pe margină, ca la un spectacol de teatru. Un spectacol în care se decideau vieţi, destine, se făceau preconizări şi se luau decizii capitale. Cei doi schimbau două-trei vorbe, dansau un vals pătimaş şi cam gata socoteala....Ulterior, băiatul venea la peţit, acasă la părinţi, şi o cerea de nevastă......se juca găina, se dădea darul, se făceau copii....fără prea multe pretenţii şi crize de personalitate.

Ai mei nu au avut o căsătorie fericită, am ştiut şi am simţit acest lucru deşi ei nu au spus-o explicit niciodată. Au rămas împreună „de dragul nostru” ..... expresie pe care nu am descifrat-o niciodată pentru că noi suntem bine mersi, cu toate treburile aşezate, iar ei şi-au vândut sufletele sub o formă sau alta .... amărându-se cu nefericirea lor...

Astăzi nu mai merg la bal fetele, de ce să mai meargă dacă alesul este la .... un click distanţă?!.... sau cu o ţigare în colţul gurii, aşteptând romantic, la o terasă la Palas, femeia potrivită.....Astăzi cuplurile se cunosc pe facebook, schimbă două trei complimente, se văd la o cafea şi uite aşa au pus-o de-o relaţie. Apoi intervin discuţii, orgolii, divergenţe, aşteptări neîmplinite şi decid să îşi vadă fiecare de drum....deosebit!

Parcă renunţăm prea uşor, parcă nu mai avem răbdare, parcă suntem mereu critici cu noi şi cu ceilalţi. Parcă ne aprindem din orice, parcă jignim fără motiv şi simţim nevoia să plătim cu aceeaşi monedă. Parcă nu mai acordăm şanse, parcă nu mai avem disponibilitatea de a „construi” relaţii, parcă suntem superficiali, parcă judecăm prea aspru şi punem la zid un „celalalt” doar cu gândul de a-l „căsăpi”. Parcă suntem într-o competiţie în care nu mai contează cine este adversarul, ci doar ego-ul nostru şi satisfacerea lui.

Nu!, nu susţin varianta unei căsătorii cum au avut-o ai mei dar îmi pun un semn de întrebare când văd, că aşa, în aparenta lor nefericire, au crescut 3 copii, i-au educat cu resurse limitate, i-au îngrijit mai mult decât s-au îngrijit pe ei, au sacrificat nişte ani ai lor ca să ni-i dea nouă ... au greşit, cu sigranţă în multe situaţii dar nu au abandonat nicio clipă drumul lor ... au „înălţat” nişte oameni mari, care, zic eu, le fac cinste astăzi...

Poate ar trebui să iertăm mai mult, să dăruim mai mult, să zâmbim mai mult, să nu mai cerem aşa mult...

Cufărul cu amintiri

Nu sunt sigură dacă este din pricina apropierii vârstei de 30 de ani dar mă tot apucă în ultima vreme să fac bilanțul vieții și să trag linie unde am ajuns și unde aș mai vrea să ajung (atât la propriu cât și la figurat) ..... și parcă tot dau (din întâmplare sau intenționat) peste momente, amintiri, oameni din trecut, situații .... și.....uite așa am dat peste blogul meu abandonat .....da!, am abandonat lucruri pe care iubeam să le fac, am abandonat oameni pe care i-am iubit, am abandonat locuri care mi-au umplut sufletul de bucurie.... și voi mai abandona ... Există această întrebare ușor stupidă: unde te vezi peste 3 luni, peste 12 luni....peste 8 ani? Cum aș putea să răspund...? Acum 3 luni, 12 luni, 8 ani nu vă vedeam unde sunt acum....Acum 8 ani nu aș fi crezut că voi avea o viață așa de frumoasă, nu am proiectat că voi pleca din țară, că voi reveni, că voi cunoaște atât de mulți oameni, că voi trăi atâtea experiențe, că voi fi îndrăgostită iremediabil de job-ul meu, că mă voi regăsi și pierde iar și iar .... Nu aveam cum să știu că voi aduna o serie de „momente” din Barcelona, Valencia, Alicante, Saint Tropez, Stuttgart, Konstanz, Como, Roma, Genova, Bologna, Verona, Venezia, Istanbul, Budapesta, Viena, Cesena, Cervia, Londra, Chișinău, Udine, Tarviso, Grado, Terni, Zurich, Padova, Villach, Monaco, Salou, La Cote Vermeille, Firenze, Modena, Rimini, Cinque Tere, Portofino, San Marino, etc. Nu aveam cum să știu că mă voi împiedica de mine, că voi reacționa cum am facut-o în diverse situații, că „pentru totdeauna” se poate transforma ușor în scrum, că îmi voi descoperi limite și frici, că îmi voi da seama cât de puternică sunt și cum se pot depăși iubirile imposibile, pierderile tragice, bolile, rănile adânci, cum pot să zâmbesc când sunt jignită sau desconsiderată, cum să îmi îndrept spatele când alții mi-l întorc, cum să nu îmi pierd încrederea în mine, cum să mă bucur de lucrurile mici, cum să nu îmi pese de firmele de pe haine, de telefoanele de fițe, de mașinile scumpe, de statutul fals de „om așezat bine” ... Probabil în acești 8 ani am învățat să trăiesc fără prea multe proiecții programate, și sunt abia la început de drum.....viața e al naibii de frumoasă!!!