Taules baules manelanos

Sokeres mâncaţi-aş gura dragă cititorule?... Hai să îţi spun ce-mi veni în minte azi în tramvai în timp ce vreme de 20 de minute (că atâta amar de vreme fac din capătul lumii până pe şentru) indirect şi silită de împrejurări am ascultat activ şi proactiv - la telefonul unui kurung aşezat strategic lângă mine pe banchetă - manea ... Scoasă din filosofările mele adânci ce se vroiau un rezumat scurt al evoluţiei semnului lingvistic de la Saussure până în prezent am ajuns la concluzia ca maneaua dom’le e atât de profundă, dar atât de profundă încât eu nu am înţeles-o până acum. Simt aşa că sunteţi sceptici cu afirmaţia mea dar revelaţia de dimineaţă mă face să vă ţin o buxla argumentaţie documentată. Haoleu ce trăiri avui când mi-am dat seama că temele abordate în versuri îl reduc pe nea’Eminescu şi pe Shakespeare ăla (care cică mai şi plagia) la tăcere ... mucles!

Şi că să vedeţi că nu vorbesc în van vă eksplikàci: prima temă ce devine laitmotiv în aproape toată pleiada cântată este cea a kamipnasq (iubirii): „Viata fără tine,e la fel,e la fel ca-n poveşti/Şi cu tine alături de mine/Uit de toate cele pământeşti” (să mor io dacă aici nu e o contradicţiune în termeni – în poveşti nu se zice că e bine?, adică dacă spunem „e ca-n poveşti” nu presupune ca duci o viaţă de baştan?, ei şi eu înţeleg că viaţa fără tine e bună ... sau greşesc? - că aşa rezultă din vers) dar cică NU că versul de după ne spune: „Viata lânga tine, e la fel, e la fel cum visam/Şi cu tine alături de mine/E exact aşa cum îmi doream” (adică e de naşpa fraţilor în poveşti!). O altă temă este bunăstarea fără număr: „am o maşina de fitze, de fitze/aspiratorul meu de agăţat fetiţe/numai când număr de la unu pâna la trei/agaţ ce vor muşchii mei”, „prietenii mei sunt un pic invidioşi/că ei nu sunt la fel ca mine norocoşi/că nu au talentul meu/ şi nici banii mei/şi nici bafta la femei”, „imi fac poftele imi fac nebuniile/la inima mea îi fac plăcerile am noapte de noapte femei adevărate/vreau să mă distrez cu toate”. Fraţică, deci mă simt frustrată şi complexată că nu am maşină şi nici succes la femei. După regula de trei simple dacă ai maşină de firmă, ai femeie de firmă deci eşti fericit ca o firmă ...!? Hau inima mea!!; probeleme de respiraţie: „acum ştii că doar tu eşti viaţa mea/fără tine n-aş avea aer să pot respira”; de vedere: „nu mai pot să privesc în urma ta/nu mai pot/că m-am saturat de tot/a fost şi greu a fost şi usor/dar a fost la timpul lor”, de auz: „glasul când nu ţi-l aud/strâng din dinţi şi plâng”; somnambulism: „după ce te-am sunat/nici somnul nu m-a mai luat/pâna a doua zi am tot oftat”; catastrofe naturale: „când cerul îşi va aduna/Toate stelele într-un loc/Doar atunci te voi uita/Dacă voi avea noroc”. Păi vă imaginaţi voi, muritori de rând, cam cum ar arăta cerul cu toate stelele grămadă?, păi dacă se adună toate pe cerul din România nu am avea mai multă lumină şi ar scădea factura la Enel?? Să se facă, să se facă, zic!; relaţii cu extratereştii: „Duşmanii mei cred că am, o armă secretă/Sau că mintea mea provine, din altă planetă,/Într-un fel le dau dreptate e adevărat” – ce nu s-a putut demostra uite că acum e clar, există viată pe alte planete!, reacţii corporale nefireşti: „buzele tale două petale/când le sarut mă topesc pe picioare” – ori e o metaforă ori încă corpul meu nu a atins starea de „topire pe picioare”, cred că momentan mă aflu între lichid şi gazos, adică pe drumul cel bun.

Hai trăi-v-ar familia voastră sigur acum mă credeţi când vă spun să lasaţi prostiile şi să vă apucaţi de ascultat manea. Şi ca să vă dau şi o blibliografie de referinţă notez: Babi Minune, Copilu’ de Haur, Denisa, Prinţesa, Salam, Norocosu’ etch. etch. etch.

Message ... on a door

Sincer nu îmi plac filmele siropoase sau presărate cu iubiri şi relaţii perfecte, săgetări de amor nemaivăzute încadrate în categoria „şi au trăit fericiţi până la sfârţitul bătrâneţii” dar întâmplarea de care vreau să vă dau de ştire e cel puţin amuzantă şi mă duce uşor cu gândul spre/înspre un astfel de scenariu. Nu ştiu cum e la voi şi cum funcţionează faza cu întreţinerea dar în împărăţia pe care o administerez nu există centrală ci repartitoare asta presupunând că în fiecare lună vine un tip „să citească” consumul de căldură. În ultimele mullllttttteee luni nu m-am mai nimerit pe acasă iar factura mea a variant între sume interesant de mari. Am încercat să găsesc un număr de telefon de la firma care se ocupă cu aceste grozăvii dar mare pacoste dădu peste mine cu acest gând ... evident că nu am găsit un număr de tel, niciun alt fel de indicator care să mă ajute. Şi aşa am mai stat eu câteva luni mirându-mă cum factura mea creştea simţitor într-o lună cât alţii în şapte ... şi am stat şi am stat până ce singurul meu neuron s-a zbătut bezmetic şi s-a gândit ca la data cu pricina (când vine nenea să facă actualizarea) să lase lipit pe poarta împărăţiei o foaie pe care să scrie consumul de căldură. Zis şi făcut ... întoarsă după 10 ore de diversitate şi socializare prin alte împărăţii precum: împărăţia Munca, împărăţia Cititului, împărăţia Franceză m-am întors pe pământul meu unde mă aşteptau vesele zece fire de lalele şi un ravaş pe care scria cu litere chilirice: „Life is as you make it!” iar răvaşul meu pe care scrisesem darea de seamă purta o semătură, semn că s-a luat la cunoştinţă. Puţin supărată pe neuronul meu care nu reuşea să facă legăturile dar liniştită că factura va fi mai mică luna viitoare am lăsat lucrurile aşa neîncercând să desluşesc misterul, m-am bucurat doar de lalele şi le-am plantat pe balconul împărăţiei. Luna asta mă văzui iar nevoită să recurg la aceeaşi metodă, răvaşul pe poartă ... cum istoria se repetă însă în variantă modernă de această dată mă aşteptau la intrarea în regat trei trandafiri ... mişto am spus şi am mai plantat un soi de flori în împărăţie ... aştept să văd luna viitoare ce soi se va mai adăuga grădinii mele, aş prefera ceva agăţător cu flori galbene ... în pământ ca să nu se mai oflilească ... şi care să nu necesite să fie udate ... des ... ca sugestie aş vrea nişte scaieţi de câmp ...

Livada mea

Ador să „comunic” cu oamenii, şi nu mă rezum când spun a comunica la a vorbi efectiv, pentru că nu ating cote excelente în „vorbăraie”. Îmi place când vin oamenii la mine la birou şi îmi spun că se simt bine la mine, cu mine, îmi place că au încredere să îmi spună ce îi nemulţumeşte, că nu le mai merge robinetul de apă rece, sau că au avut pană dimineaţa şi au înjurat în trafic, că şi-au cumpărat perechea de blugi preferată, că îşi fac planuri pentru viitor, că se simt umiliţi şi nu mai au încredere în ei ... Îmi place când îi simt că sunt sinceri, când transmit prin ochii lor că iubesc, că i-a enervat un lucru mărunt, când îşi doresc să depăşeacă limite şi pun suflet în ceea ce fac ... Găsesc în ei câte o fărâmă din ceea ce sunt eu, mă văd în limbajul lor, în dorinţele lor, găsesc în ei dragoste şi aşteptare, loialitate, îndrăzneală, altruism, inovaţie, apărare, sentimet de protecţie, dorinţă de a fi ... Mă umple de bucurie zâmbetul, ochii veseli pe care îi văd în fiecare dimineaţa, strângerea de mână, simplitatea.

Sunt parte din fiecare prin fiecare cuvânt aflat la graniţa dintre semnificaţie şi semnificat, incub în mine energia celorlaţi şi o plămădesc pentru că este naturală, este îmbibată în sentimet trăit, experimentat. În livada sufletului meu există câte un copac de care am grijă şi îl oblojesc pentru că am furat sămânţa din fiecare om căruia i-am citit pe buze, i-am strâns mâna, l-am privit în ochi, i-am cercetat fiinţa, am avut încredere ... Acum copacii sunt infloriţi şi în livada mea miroase a caise, rodii şi a gutui coapte ... miroase a iasomie, a papucul doamnei şi e bine, e Binele acela pe care îl tot căutam ...

INventar INventat

Femeia şi geanta. De-a lungul istoriei dimensiunile genţii au variat însă odată cu emanciparea femeii perimetrul acesteia a crescut în tandem cu necesităţile celei ce o poartă. Postmodernismul cere o geantă mare de care delicata femeie se ţine şi în care îşi îndeasă lacom notebook-ul, agenda, alte 2 telefoane, crema de mâini, lista lungă de TO DO, parfumul, machiajul pentru retuşuri, lacul de unghii, pila şi unghiera, luciul de buze, gelul pentru cuticule, serveţele umede/uscate, 1 bucată pensulă de aplicat blush, 1 bucată pensulă de aplicat fard pleoape, 1 bucată pensulă de aplicat ruj buze, demachiat în variantă mini, acetonă pentru accidente neprevăzute când sare oja de pe unghia mică, lenjerie intimă de schimb, batoane de cereale, poza cu ea singură, poza cu el singur, poza cu ei doi împreună, 2 perechi de cercei, dischete demachiante (câteva, nu tot pachetul), facturile la lumină de acum 3 luni, de la cablu şi de la telefon (în caz de necesitate), o revistă din clasa celor care dau trendul tip Elle, Madamme, Marie Claire, un flayer de la salonul de cosmetică nou deschis, pastile de durere de cap, de dinţi, de burtă, pliculeţe de cafea instant şi zahăr, gumă orbit şi după caz periuţa/pasta de dinţi ...

P. S. nu mai inventariez portbagajul maşinii din care poţi scoate la orice oră din zi pantofi cu toc de culoare deschisă/închisă, fustă scurtă/fustă până la genunchi, o pereche de pantaloni evazaţi/drepţi/pană/skini, o duzină de dresuri în caz că se duce firul, trei sacouri şi cinci cămăşi adecvate cu genţile cât mai multe la număr, pantalonii sport, tricolul şi teneşii pentru orele de aerobic de după programul de la birou, adică după ora 10 seara:).

Bărbatul şi geanta: lipseşte, e de ajuns portofelul.

What if ...

Cred că pentru fiecare dintre noi a existat cel puţin un moment în care am gândit pe ascuns: „cum ar fi fost dacă?”: cum ar fi fost dacă avem un job mai bine plătit, dacă vacanţa trecută în loc să stăm la hotel de 2 stele am fi stat la 4, dacă ciorapul nu s-ar fi rupt în acel moment al zile, dacă aş fi întâlnit o anumită persoană atunci, dacă în loc de gutuie aş fi ales o pară ... Proiectăm în mintea noastră situaţii ipotetice în funcţie de dorinţele nesatisfăcute, de visele şi aşteptările la care ne raportăm imaginar. Impactul vizual şi emoţional de astăzi m-a facut să mă întreb însă cum ar fi dacă viaţa ar pleca din trupul meu total pe neaşteptate? Stiu sigur că nu mi-aş face griji că nu mai exist fizic dar m-ar mâhni teribil să ştiu că nu aş mai avea cum să respir aerul rece de pe balconul meu dimineaţa, nu aş mai putea să mă îndop cu câte o ciocolată în faţa calculatorului şi să mă apuce seara târziu încercând să finalizez câte un proiect, nu ar mai avea cum să îmi lăcrimeze ochii când tai ceapa, să beau un vin roşu bun cu prietenii la Libanez, să visez la Elveţia, să colecţionez vederi din toată lumea, să mă bucur de zâmbetul şi de ochii albaştri, să alerg după tramvai pentru că iar m-am trezit târziu, să port aceeaşi pereche de blugi din liceu, să chicotesc cu fetele, să mă bucur de nisip şi de foşnetul frunzelor, să nu mai simt durerea unei înţepături de ghipe, să nu mă mai strâmb în oglindă cu o mască de argilă pe faţă, să nu mai ard mâncarea, să nu mai ţip când mă enervez, să nu mai umblu desculţă prin casă şi să adun stiva de praf pe călcâie pentru că nu am mai reuşit să fac curat, să nu mai pot fura din mâncarea colegilor în fiecare pauză ... să nu mai simt gustul sărat al lacrimilor şi atingerea unei mâini ...

Es-erciţiu

M-am trezit într-o lume a bizarului în care pompierii nu sting focul ci îl provoacă, zidarii nu mai construiesc case ci le dărâmă, medicii nu mai tratează pacienţii ci le fac rău ... soarele în loc să răsară apune, stelele sunt tot timpul pe cer iar ziua nu ştie de existenţa nopţii, apa nu mai izvorăşte ci stă acolo ascunsă între stânci, aerul aleargă bezmetic în vazduh fără să îşi mai găsească menirea ... cărţile sunt interzise, iar dreptul la opinie este anihilat ... floarea soarelui are ghimpi iar macii de pe liniile de cale ferată ard de ciudă că nu mai pot inroşi ... semaforul e tot timpul pe culoarea verde iar maşinile gonesc fără ştire pe asfaltul de cârpă ... copacii sunt înfipţi cu coranele în pământ rânjing în neştire cu rădăcinile în neant ... consistenţa TOTULUI e sfărâmicioasă şi strigă a neputinţă ...
...........................................................................................................
M-am trezit într-o lume de zâmbete asortate de roşeaţă împrăştiind caldul atmosferei şi veselia unei dimineţi de primăvară ... din negrul sănătos al pământului îmi aruncă ocheade complice firul verde crud de iarbă ... pe terasele blocurilor portocalele nud se pârpălesc de plăcere iar motanii torc alintăcioşi în ritm de bariton ... munţii au adunat toată zăpada pe creştete şi o ţin acolo să o expedieze pe felicitări depărtate, pe râuri plutesc fără să le pese că sunt admirate înţeleptele berze, muschii copacilor s-au adunat să facă pariuri pe mustăţile şoarecilor ... bicicletele poartă în spate omenirea grăbită, paşii au siguranţă şi strângerea de mână e puternică, castraveţii au propus roşiilor să facă schimb reciproc de culori, iasomia se urcă pe blocuri şi inundă apartamentele cu mirosul lor ...

Una şi cu jumate fac...două?!

Prima jumătate...

Este clar ca avem nevoie de unităţi de măsură pentru a ne raporta mai uşor la realitatea din care facem parte. Fără unităţi de măsură suntem cumva pierduţi şi A-temporali. Toată suflarea ştie că timpul se măsoară în secunde, lichidele în mili-litri, distanţele în metri sau kilometri, banii în fiţe, inteligenţa în nuanţa de blond folosită şi popularitatea în numărul de prieteni de pe facebook. Cumpărăm câte o pâine, aceasta e unitatea de măsură pentru pâine: UNA, o franzelă, o pâine feliată (nu câteva felii de pâine) o pâine neagră după necesităţi şi gusturi. Jos, la noi la magazin pâinea se vinde la ... jumătate!!, adică te duci cu 750 de lei (jumătate din preţul total) şi vânzătoarea scoate după tejghea mai subtil şi cu o privire complice o jumătate de pâine. Ce e mişto e faptul că se creează o legătură între tine şi dumeaei: tu ştii că în mod normal nu este unitatea de măsură corectă, dânsa ştie că nu e tocmai firesc să se întâmple aşa dar totuşi accepti trocul. De fapt jumătatea nu e jumătate, ci e un sfert după câte am analizat mai deunăzi. Mmmm, abstract!!!

A doua jumătate...

Ulterior, după experienţa cu pâinea am avut drum la bibliotecă. Când am coborât val-vârtej în holul bibliotecii - ce-i drept uşor după incheierea programului de lucru - era marele Charon adică pe româneşte portarul de serviciu. Stiţi că în holul sălii de la intrare se află un calculator cu touch screen în care îţi poţi căuta cotele cărţilor (bănuiesc că acesta e scopul primar) însă stupoare: portarul era postat în faţa calculatorului înzestrat cu un pumn de seminţe, atitudine de genul super relaxat şi se uita la stirile pro tv cu volumul dat la maximum scuipând în celalalt pumn gen Mărgelatu’ cojile. Urechile mele nu au vrut să audă că ştirea era legată de divorţuri mondene actuale. Bine că nu le scuipă pe jos mi-am spus eu şi am ieşit uşor trăsnită de balastul cultural observat.

Cleentul nostru, stăpânul ... ?!

Nu aş vrea să credeţi despre mine că sunt genul de persoană care categoriseşte de la prima vedere (întrucât scriu numai despre tipuri umane, aşa s-a nimerit:)) sau care include oamenii în tipare de genul „patul lui Procust” DAR lucrând în domeniul „relaţii clienţi” nu am cum să nu observ o anumită recurenţă a modului de abordare. Clienţii sunt diferiţi aşa cum diferite sunt şi produsele de curăţătorie de pe raftul din supermarket sau pantofii din vitrinele ochioase ale magazinelor.

Cred că cel mai simpatic client e cel care te abordează direct, îi dai informaţiile necesare încercând să fii echidistantă însă el e subtil chiar dacă nu vrea „să te deranjeze pe vorbă”. Genul amabil care iţi vorbeşte cu „tu” nu prea e pus la punct cu informaţiile tehnice însă îţi transmite direct „poate ne vedem, am bea un vin cald, o cafea o ălea o ălea că doar suntem oameni şi avem simţăminte”. Face glumiţe subtile de genul „aş veni peste dumneata acasă” sau „plătesc eu, nu mă interesează banul” în funcţie de bagajul de educaţie pe care l-a acumulat în timp. Te pune pe tine să faci calculele pentru că nu ştie să facă „complectarea” dar tu fiind drăguţă şi nu scârboasă îl ajuţi pentru că ştii că la sfârşit îţi va spune „eşti o dulceaţă”.

Genul „vă dau în judecată” e clientul veşnic nemulţumit, calculează fiecare leuţ şi dă vina pe „sistemul din România unde nimic nu funcţionează cum trebuie”. Din punct de vedere financiar are pe ce pune mâna însă e atent ca nu cumva să fie tras pe sfoară. E înzestrat cu tupeu, ţipă şi urlă la tine fără a fi obiectiv. Îţi adresează apelative directe din câmpul semantic al prostiei: „domnişoară eşti proastă”, „tâmpită” (bun asta ştiu, i-aş raspunde dar nu îmi permite distincţia mea), „nu ştii pe ce lume trăieşti” iar tu îl înnobilezi cu gânduri din câmpul semantic al disponibilităţii: „vă mulţumim că aţi apelat la serviciile noastre”, „suntem aici să vă ajutăm la orice oră din zi”, „ne face plăcere să interacţionăm”.

Genul paşnic şi visător, e clientul care pe lângă bun simţ are şi răbdare, iţi vine să îl ajuţi de plăcere mai ales că ştii că nu îşi bate „capul cu lucruri pe care nu le pricepe”. Apelează la tine pentru ca „am şi eu o problemă” (toţi avem by the way!), se panichează uşor şi îţi transmite asta prin „vai domnişoară ce mă fac acum, ce mă sfătuiţi?”, „cum aş putea să fac să rezolvăm situaţia?”. Când e ameninţat avutul personal devine şi mai sentimental dar până la urmă îl linişteşti şi îţi transmite „mulţumiri eterne”, sărutându-ţi în acelaşi timp mânuşiţele în mod organizat ca într-o piesă din Caragiale.

Genul „ştie tot” mă pune puţin în încurcătură pentru că e cameleonic luând forma conversaţiei în care este aruncat. Poate fi de la paşnic şi visător până la veşnic nemulţumit. Te abordează finuţ „nu vă supăraţi dar nu mi se pare normal”, oftează des, şi pune întrebări deschise de tipul „de ce să nu îmi permit?”, sau afirmaţii ce transmit indirect mesajul - nu am domnule încredere în voi: „m-am mai lovit de problema asta”, „în fine, voi verifica şi acest aspect”, „e logic am mai făcut şi eu nişte facultăţi”. Uşor flegmatic este emancipat iar tonul vocii devine spre sfârşitul conversaţiei autoritar. Nu iţi faci probleme, ştii că tu deţii controlul fiind rumenit/ă precum un pui la rotisor ce mocneşte în suc propriu expus în vitrinele din Carrefour. La final aş adăugi o canistră bună de vin fiert:)

In ză clab...

Nu am mai scris pe blog de 2 ani de zile şi mi-a revenit pofta să scriu ce mi se întâmplă, sper eu să fiu mai consecventă şi mai consistentă de această dată:)

Nu am nici în clin nici în mânecă nimic de a face cu „viaţa de club” în sensul că nu am abonament săptămânal şi nici măcar nu ştiu dacă îmi ceri o recomandare unde să te îndrum, sunt neica nimeni în domeniu şi nu numai. Sâmbătă, post 8 martie am ieşit în Master pub, care e diferit de Master club care pentru mine e tot un drac şi nici măcar nu ştiam că au intrări diferite. Oricum nu neştiinţa mea trebuie evidenţiată ci faptul ca după un an dacă nu şi mai mult am fost în club şi pe deasupra şi cu gând să dansez că doar asta e viziunea mea despre club: ieşi şi te dai cu capul de toţi pereţii de acolo, te zbengui, bei 1,2,3 beri sau ce mai e pe la casa omului (a se citi în sticle). Ei bine, prost informată cum sunt de obicei eu nu ştiam că scopul de a merge în club e altul, şi încă nu m-am luminat:) sunt o reformatată clar!. Cum am prostul obicei să analizez oamenii şi situaţiile normal că toată noaptea am stat cu ochii prin jur pentru adunare de material psiho-zoologic. Ei bine fauna e vastă şi am descoperit la lunetă specimene pe care simt nevoia să le notez. Vor fi numite arbitarar „tipuri”.
1. Tipul „Eu nu umblu strâmb pe tocuri?!” sub numele blajin de blonda platinată e gagica aia care are culoarea părului de te zgârâie pe retină (dar cred că aici e scopul să poată fi remarcată mai uşor în ceată) tocuri de 13 cm chiar dacă i se împleticesc picioarele cînd le încalţă şi după care toţi bărbaţii (dacă îi putem numi aşa după preferinţe) ar da şi cheile de la maşină sau biclicletă să „le combine”.
2. Tipul „mâne mor şi nu mă mai ia nimeni” e de fapt o fătucă timida la început, venită cu încă două prietene în club, nu se agită să danseze f mult şi linge un suc până îşi schimbă paiul gustul. Toate bune şi fără intemperii până intervine El-ul pus pe cucerit şi încep sa danseze, să chicotească până nu mai scapă săracul şi o duce şi acasă iar dacă luna a coborât în casa 6 după marte rămân împreună până la adânci-bătrâneţile lui, ca ale ei...
3. Tipul „diva” sau gagica matroancă care e acaparatoare şi briliantă prin ţinută, atitudine, când merge la baie nici nu se uită în oglindă, ştie că e cea mai superbă şi că numai dintr-un click din mouse are la picioare tot puietul mascul din încăpere. Iese în evidenţă prin machiaj puternic, gentuţa plic şi rochia sclipicioasă pe care o poartă a la catwalk.
4. Tipul „am fugit de acasă cu banii de pâine” vorbeşte mereu la telefon să îi povestească unei prietene ce fain e şi să vină şi ea că „mamă ce ratează” şi îi spune să mai sune şi o altă prietenă apoi o sună ea pe acea prietenă să se convingă că cele două au vorbit şi vor nota lista de prezenţă. Nu impresionează prin ţinută, asortează la o pereche de blugi un tricou în culori total nepotrivite în picioare adidas sau imitaţie de marcă ceva.
5. Tipul „toartă” e genul de femeie care îşi cară barbatul după ea şi când stoarce o lămâie. Se lipeşte ca dobânda de cardul de credit şi toată seara e cu ochii pe el iar dacă cumva i se mută ochii în altă direcţie îi aduce aminte de toate certurile din trecut şi cât e el de nesimţit fată!!
6. Tipul „rar da’ bine” adică noi, tipele care ne propunem să mergem în club la fel de uşor cum măreşte Băsesc salariile profesorilor, sau cum Udrea îşi cumpără de la S. H. De regulă suntem după o săptămână de muncă, adică 9 h pe zi ori 5 rezultat 40 de ore pe saptămînă (în cel mai fericit caz) şi mergem în club neavând nimic din strălucirea exponatelor prezente, cu gândul de a mai vorbi una alta, până ne dăm seama că în club nu se poate vorbi doar ţipa. Cu mici excepţii după un pahar mic de licoare dansăm pe mese, boxe iar la urmă mergem frumuşel fiecare la casa ei că ne aşteaptă partea masculină (cu unele excepţii când e plecat peste mări şi ţări ori după cazuri nefericite de despărţiri recenteJ).

De specimenul bărbătesc nu vorbesc că ei sunt hau sau hau bau sau hau ... Remarc doar tipul cămasă albă care vine la tine să afle cum te numeşti eventual să iţi spună că te ştie de undeva, eventual că semeni cu o actriţă ceva diafan aşa ... de unde să mă ştie când eu nici nu ştiu pe ce lume trăiesc? Poate ne-am cunoscut într-o viaţă anterioară sau poate i s-a blocat vreodată cardul în atm şi am interacţionat aşa iar când a aflat că nu îl mai poate recupera a rămas cu imaginea angelică din privirea mea. Dar puţin probabil...La fel ca şi probabilitatea de a merge mai des în club...puţină!