Apt sau apt cu corecţie?

M-am hotărât să mă înscriu la şcoala de şoferi, mă hotărâsem de pe la începutul anului, dar ştiţi voi, există un timp (cam mare la mine) între a spune şi a face. Mânată acum de diverşi factori, m-am hotărât să încep să îmi „fac” actele pentru dosar ştiind că aşa nu voi mai da înapoi. Şi au urmat 2 zile de mers să faci cazier, fişă medicală, examen psihologic, etc etc. Şi le-am făcut fără să aflu lucruri noi despre mine: ştiam că am probleme cu identificarea propriilor membre: picior stâng cu mână dreaptă, care e piciorul? care este mâna, care e dreapta care e stânga?? ... şi până mă dumiream eu trecea timpul de răspuns la test. Bun, deci cu coordonarea sunt pe minus, la oftalmologie m-a consultat un medic trecut de prima tinereţe, zâmbitor, care m-a întrebat din prima dacă sunt căsătorită. Eu am rămas uşor nedumerită: dacă te-ai măritat nu mai ai voie să dai examen la şcoala de şoferi, şi dacă e aşa de ce mă întreabă asta oftalmologul??? Până la urmă am aflat de ce m-a chestionat: avem un tricou pe care scria în franceză: „Proprietate privată” fix pe sâni şi domn’ doctor a făcut o asociere şugubeaţă. Eu am zâmbit suspect fără să îi răspund la întrebare. După ce mi-a ţinut teoria chibritului ars despre cum trebuie să port eu ochelarii în timp ce conduc (că şi la oftalmologie sunt pe minus – aici chiar mai rău decât cu coordonarea), mi-a dat un apt chircit cu menţiunea: corecţie. M-am simţit ca în clasa I când nu am luat coroniţa.

Ei, dar ce mi-a plăcut cel mai tare a fost examinarea psihologică, nu cea la care apeşi pe pedale (acolo v-am spus sunt codaşă), ci cea de pe multa şi marea fişă medicală acel apt mult dorit. Am intrat eu în cabinet la domn’ psiholog, am şezut pe scaun (ca m-a invitat) şi a început el aşa o conversaţie familialo-profesionistă despre ce fac, ce studii am, etc. etc. Eu mă ambalez să povestesc că fac aia, şi aia, şi aia, şi îmi place să fac şi aia ... etc etc. Simt nevoia să împărtăşesc cu voi întrebările pe care mi le-a adresat (în ordine banalo-aleatorie): m-a întrebat dacă mă simt specială, dacă am simţit vreodată că sunt pe marginea prăpastiei, dacă am avut vreodată pierderi de memorie, dacă sunt căsătorită (iar?????), dacă am copii, m-a pus să scad din 100-7 până spune el stop (un exerciţiu de memorie prea dificil pentru memoria mea adormită), şi la final mi-a dat un apt cu un mare zâmbet pe faţă.

La final am mers să îmi valideze fişa tipul de la receptie: blond oxigenat, pensat, îmbracat cu o cămaşă roz şi cam ameţit de fel (sper să nu fie nevoie să mă întorc la el) care mi-a aruncat un zâmbet semi-feminin şi mi-a urat succes. Frumos! După examinări şi paraexaminări am ieşit fericită pe uşă gândindu-mă cât de uşor este în Românica să obţii apt de la 6 medici în mai puţin de 3 ore (asta cu tot cu perioada de aşteptare).