Pay it forward

Îmi amintesc că ultimul film care a lăsat un impact puternic asupra mea a fost „Orele”, film pe care l-am văzut acum ceva vreme şi la care m-am gândit mult timp după vizionare încercând să explic sentimentele puternice pe care mi le-a creat. L-am văzut apoi de încă 6 ori (ceva neobişnuit pentru mine, omul căruia nu îi place să facă de două ori la fel aceeaşi treabă:)) doar de drag, stârnind de fiecare dată gânduri noi în mine. Zilele trecute am trăit o experienţă la fel de surprinzătoare vizionând filmul „Pay it forward”. Mi s-a părut un film aşa de curat deşi încărcat de multă neputinţă şi durere amestecată cu inocenţă. M-a impresionat copilul acela Trevor McKinney (Haley Joel Osment) şi Helen Hunt cum şi-a jucat rolul admirabil. Cred că mai presus de orice m-a mişcat ideea în sine, un concept pe care dacă l-am pune în practică fiecare dintre noi am SCHIMBA ceva cu siguranţă în lumea noastră, şi am ajunge să trăim o utopie interesantă:). Aproape că îmi vine să pun în practică ce am văzut acolo cu tot finalul stupid, tragic dar adevărat ... Chiar îţi vine să faci ceva „MARE” după o aşa experienţă de cinefil. Îl recomand într-o seară când ţi se pare că viaţa ta nu are nimic bun sau când crezi că ai tot ce îţi doreşti:). Nu ştiu cum de mi-a scăpat şi nu am auzit de el decât aşa târziu ... :)

Blonda, rujul şi hatitudinea

Mie îmi plac blondele!, dar blondele care au părul foarte deschis la culoare si lung, lung... Nu ştiu de ce dar am impresia că lungimea părului este invers proporţională cu neuronii din creier şi culoarea la fel, cu cât are un blond mai spre ars cu atât golul este mai mare. Dar îmi plac fetele astea că mă fac să râd prin tramvai când le văd ce discurs afectat au şi cât se cred de dive, le contemplu pe cele care se îmbracă gen bazar în roz şi cu sandale cu flori mari chicioase şi machiate excesiv... Acestea sunt miezul pledoariei mele (sunt desigur şi femei blonde pline de clasă şi stil pe care le ador şi care ştiu să umple o încăpere cu ele fără a fi vulgare). Dar cum femeia cu gust este rară, mai ales blondă, râd pe înfundate de câte ori „dau” de ele...de „specie”.

Astăzi în drum spre casă la staţia X, în tramvaiul Y a urcat BLONDA cu însoţitorul. El a rămas în spate atârnat de o bară iar ea s-a aşezat pe scaun lasiciv. Tipul clasic de care vă povesteam: par lung, ondulat în două nuanţe de blond- mai închis şi mai deschis, rochie scurta mulată din care ieşea un abdomen nu tocmai lucrat. Cum o analizam eu aşa tacticos mă scoate din lumea mea cu replica pe care i-o adresează însoţitorului: „Mi-ai luat telefonul?”. Hopa, mi-am spus, dar ce bărbatul e aspirator să aibă grijă de nătângia feminină? Aici e material de studiat, am gândit zâmdind şi mi-am ciulit cârcotaş urechile ca un câine ... El a răspuns inteligent că şi l-a luat pe al lui, îl are în mână şi i-l arată (probabil ştia ce are acasă, femeia care nu pricepe decâ dacă îi desenezi) şi ea exclamă respirând a deznădejde: „L-am uitat!”. Băiatul – repet, ştiind ce are în grijă- a spus sec „tipic ţie!”. După schimbul de replici plin de zeamă culturală el a venit lângă ea pentru că între timp BLONDA îi ceruse telefonul lui. „Uite că nu e chiar aşa de simplă fatuca asta (în limba română veche „simplu” însemna „prost”)” – mi-am spus eu crezând că îi cere telefonul pentru a suna la locaţie cu scopul recuperării telefonului. Dar mirare şi artificii – îi ceruse telefonul cu alt motiv ... Întrebată de însoţitor la ce are nevoie de telefonul lui, replica a zburat ca un porumbel din buzele ţuguiate ale BLONDEI: „să mă dau cu ruj.....” What??????????? Tocmai ţi-ai uitat telefonul pe nu ştiu unde şi simţi nevoia să te dai cu ruj???? Frăţică, blondă blondă dar să ştim şi noi ...Adică este aşa de dificil să faci diferenţa între oglindă şi telefon? Nici nu ştiam dacă să mă bucur că a găsit o soluţie într-o situaţie de criză - lipsa rujului de pe buze - sau să ma îngrijorez că nu si-a dat seama unde este de fapt situaţia de criză - telefonul pierdut.

Dar, cireaşa de pe tort a fost partea finală rostită în timp ce îşi aranja rujul pe buze holbată în telefonul masculului: „Am nevoie de atitudine!”... Hau! Mânca-ţi-aş ... şi blondă, şi cu atitudine şi cu ruj pe buze.

Aş avea curiozitatea, dacă şi bărbaţii au curaj, să îmi explice careva: ce vă atrage la astfel de „nestemate”? Să fie culoarea, să fie luciul, lipsa sau preaplinul...? În speranţa că voi primi un răspuns până mor, lansez întrebarea pe orbită!

Chestionarul lui Proust

Şi datoria necompletată la timp...

1. Principala mea trăsătură – Toleranţa
2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat – numai una? ... hmmm – să aibă curajul de a şti ... ce vrea!
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie – să fie descurcăreaţă şi să îi meargă circuitele.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei – că ştiu cu se mănâncă “Adriana”.
5. Principalul meu defect – sunt mereu în căutarea a “altceva” în viaţă.
6. Îndeletnicirea mea preferata – Scrisul
7. Fericirea pe care mi-o visez – e alcătuită din lucruri mici dar neaparat cu multe călătorii în doi, apoi în 3, 4:)
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire – să nu mai am sentimente faţă de ceva/cineva.
9. Locul unde aş vrea să trăiesc – oriunde în Elveţia
10. Culoarea mea preferată – albastrul mării
11. Florile care-mi plac – macii
12. Pasărea mea preferata – bufniţa, am avut una pe balcon:)

Viaţa între două lumi

Tot drumul înapoi spre Iaşi m-am gândit ce voi spune oamenilor când mă vor întreba cum a fost în Istanbul ... Cred că este pentru prima dată când am sentimente contradictorii pentru un oraş: până acum ştiam clar – îmi place sau nu îmi place... Ei, cu Istambul e diferit pentru că oraşul este altceva decât ceea ce ştiam eu până acum – altceva decât boemul italian, pitorescul elveţian, ordonatul german sau austriac. Este un fel de babel de sentimente, culori, un amestec ciudat de tradiţional şi modern, de bazar în care comerţul se face prin publicitatea „strigată” .

Am aterizat pe partea asiatică într-un oraş care am descoperit că nu are limite, un loc unde pentru a te deplasa dintr-o parte pe cealaltă este necesar să iei vaporul – vapor care te poartă preţ de 15 minute din Asia în Europa. Istanbulul este locul în care am călătorit cu toate mijloacele de transport posibile – autobuz, metro, vapor, tramvai doar pentru a ajunge dintr-un loc în altul, oraş în care am mers până am simţit că îmi cad picioarele, am mâncat o doză mare de dulciuri şi am experimentat kebap made by Turky. Străzile pline ochi de lume chiar şi la 12 noapte fac din Istanbul un oraş în care viaţa are altă dimensiune, miile de magazine la fiecare centimetru de stradă pline ochi de mărfuri cu preţuri ce abia aşteaptă să fie negociate dau un aer ieftin de kitch chiar supărător dacă nu eşti obişnuit ca oamenii să te abordeze pe stradă invitându-te să le calci pragul prăvăliei. Frapant a fost să văd că femeile nu lucrează în locuri publice precum baruri, magazine prea puţine pot fi găsite pe la recepţia hotelului sau în aeroport la check in. Am descoperit mai apoi, după ce ne-am tot întrebat unde este partea feminină a oraşului, că femeile îşi petrec existenţa acasă, gătind – condiţia de bază pentru a deveni soţie în Turcia - sau în mall-urile luxoase căutând mătăsuri fine şi bijuterii impunătoare.

Un oraş al contrastelor – Istanbulul – impresionează prin măreţie mai ales în partea asiatică care este clar mai modernă şi total diferită de cea europeană, mult mai conservatoare şi balcanică. Am găsit în acest oraş oameni relaxaţi, bărbaţi îmbracaţi în camaşă şi pataloni la dungă postaţi strategic în faţa magazinelor, glumeţi în abordare şi promiţători în ceea ce îţi oferă – unii îţi promit nonşalant că îţi pot schimba viaţa ... Este oraşul în care am învăţat să negociez şi să mă târguiesc fără ruşine, să accept complimente picante de la bărbaţi necunoscuţi, să mă îndop cu felurite prăjituri şi dulciuri colorate oferite bonus în fiecare magazin în care treceam pragul. Croaziera pe Bosfor mi-a adus pe lângă arsuri vizibile pe picioare – din pricina soarelui nimicitor – un aer proaspăt şi albastru de mare. Insula pe care am fost – Princess Island – aflată la o oră şi jumătate de Istanbul mi-a demonstrat încă o dată că turcii ştiu să îşi trăiască viaţa în casele imense pe care şi le construiesc pentru a veni în weekend, iar condiţia unei astfel de soţii nu poate fi decât de invidiat de către noi, celelalte, femeile care îşi doresc independenţa şi pierd esenţa vieţii irosindu-şi viaţa muncind pentru a demonstra nu ştiu ce.

Hotelul în care am stat era amplasat fix în centrul vechi al oraşului foarte aproape de Blue Mosque iar în prima seară am tresărit la fiecare strigăt din noapte care chema oamenii la slujbă. Când am mers pe Taxim Street acelaşi strigăt la rugăciune construia o antiteză izbitoare între moderul acelui loc plin de magazine ale unor branduri de renume cu femeile atent acoperite de văluri.


În prima zi ajunsesem la concluzia că nu ne place în Istanbul, îl asociam cumva pe alocuri cu Costineştiul nostru drag, apoi începând să îl descoperim ne-a încolţit gândul că am accepta o cerere în căsătorie aruncată în vânt, mai apoi am tot gândit posibilităţi de a lua o bursă în acest babelistic oraş şi am născocit strategii dacă am putea învăţa limba ajungând la o concluzie afirmativă. Nimic din toate aceste planuri nu a rămas în picioare pentru că impresia finală a fost aceea că ne încântă mai mult soţul care te ajută la căratul bagajelor şi care nu merge 2 metri în faţa ta, tu cărând eventual valiza grea, nici cel care zâmbeşte complice la toate turistele mai draguţe şi pe care le abordează: „hey angel”, „where are you from”, „look into my eyes” etc.

Istanbulul este un oraş în care dacă ai bani ai diversitate, un oraş care nu are sfârşit pentru că la cei 13 milioane de locuitori pe care îi adună (conform statisticilor oficiale) ai impresia că sunt răspândiţi peste tot - este cu siguranţă un oraş care nu doarme niciodată, în care tot timpul se întâmplă ceva.

Fiecare oraş pe care îl vizitezi lasă în tine un ceva specific şi tind să cred că şi noi lăsăm ceva în fiecare oraş în care ajungem. În Istanbul eu am lăsat nişte dorinţe îndeplinite şi am luat o gură trepidantă de viaţă plină.

leapşa 2

De data aceasta la 4 dimineaţa şi fără răsărit:)


Sunt capricioasă şi capricornoasă.
Aş vrea să am o casă pe malul mării, să am tihna necesară să scriu în fiecare dimineaţă gânduri cu o ţigară în colţul gurii şi cu picioarele pe birou.
Păstrez amintiri frumoase cu oameni dragi şi vederi din fiecare oraş în care am fost.
Mi-aş dori să pot da timpul înapoi cu 5 ani de zile numai pentru a retrăi o anumită zi.
Nu îmi place să dezamăgesc oamenii mei, să nu îi pot ajuta, să nu mai ştiu de mine.
Mă tem să nu am conştiinţa încărcată cu lucruri nedemne.
Aud în minte câte o melodie de fiecare dată când întâlnesc o persoană faină (o asociez cu acea melodie).
Îmi pare rău că nu ştiu să înot.
Îmi plac lucrurile de ultim moment pentru că numai aşa ştiu să reacţionez ireproşabil.
Nu sunt atât de fashion cum e trendul ...
Dansez pe mese după ce beau 3 beri... de fapt 2
Cânt ca să poluez fonic.
Niciodată să nu spui niciodată.
Rar mi se întâmplă să nu îmi iasă ce mi-am propus.
Plâng când se adună un munte de sentimente contradictorii.
Nu îmi place de mine pentru că dau mult din prima.
Sunt confuză când mă dezamăgesc ceilalţi.
Am nevoie de un munte de afecţiune ca să mă deschid .
Ar trebui să mă bucur mai mult de viaţa frumoasă pe care o am.

If time ...

Am primit o serie de lepşe pe mail şi m-am hotărât să le completez în ordinea venirii lor. Ce poate fi mai fain decât un 5:00 dimineaţa cu un răsărit de soare izbitor de frumos şi scris gânduri despre "dacă"... ?

Dacă eram un anotimp, aş fi fost primavara.
Dacă eram o lună, aş fi fost cu siguranţă august.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost duminica.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost un răsărit.
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un melc marin nudibrahinat (doar pentru culorile spectaculoase).
Dacă eram un animal de uscat, aş fi fost un motan vagabond.
Dacă eram o virtute, aş fi fost înţelepciunea.
Dacă eram o planeta, aş fi fost Venus.
Dacă eram un lichid, aş fi fost un vin roşu demisec.
Dacă eram o piatră, aş fi fost ametist.
Dacă eram un metal, aş fi fost argint.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost un kakapao.
Dacă eram o plantă, aş fi fost iasomie.
Dacă eram o stare a vremii, aş fi fost o ploaie răcoroasă de primavară.
Dacă eram un instrument, aş fi fost o chitara.
Dacă eram un sentiment, aş fi fost un puternic deja-vu.
Dacă eram un sunet, aş fi fost un acord de pian.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Louis Armstrong – What a wonderful world.
Dacă eram un film, aş fi fost The wizard of Oz.
Dacă eram un serial, aş fi fost Seinfeld.
Dacă eram un oraş, aş fi fost oraşul Como.
Dacă eram un gust, aş fi fost gustul de ciocolata cu mentă.
Dacă eram o aroma, aş fi fost aromă de scorţişoare.
Dacă eram o culoare, aş fi fost o culoare caldă.
Dacă eram un material, aş fi fost mătase.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost mâinile.
Dacă eram un accesoriu, aş fi fost o eşarfă.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost expresia de plăcere sau uimire.
Dacă eram un personaj de film/desene animate, aş fi fost motanul Puss din Shrek.
Dacă eram o formă, aş fi fost o piramidă.
Dacă eram un numar, aş fi fost 13.
Dacă eram o maşină, aş fi fost un Wiesmann Roadster MF5.
Dacă eram o haină, aş fi fost lenjerie intimă:).