Hai cu nunta neamule

Este sezonul nunţilor, iar poveştile cu miri şi mirese sunt atât de lungi încât mi s-ar sfârşi focul în vatră dacă le-aş depăna pe toate. Normal că dacă ai prieteni ai şi nunţi, cel puţin 2 pe an dacă eşti norocos, sau chiar 3 în aceeaşi zi dacă eşti hard core. Paradoxal mie nu îmi plac nunţile (de aceea merg doar la prietenii foarte apropiaţi), căci conţin două elemente pe care pe mine mă scot din sărite: haosul şi aglomeraţia inutilă. Aşa încât în faţa unei nunţi de nerefuzat nu pot face altceva decât să închid ochii, să trag adânc aer în piept şi să îmi spun că pot şi de data asta. Sunt puţine nunţile la care am fost şi au fost foarte bine organizate: de regulă e o harababură nebănuită, nici nu mai ştii care e din familia ta, care e verişoara din partea soţului, ale cui sunt neamurile acestea pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea, ce trebuie să fac acum, pe unde sunt invitaţii, de ce nu ajunge verişorul de după mamă de la Scorohârla?- deci organizare şi nuntă mi se par două cuvinte complementare, cel puţin din ceea ce am trăit eu până acum. E şi multă în lume în jurul tău care se uită câş şi îţi şopteşte cât mai tare cu putinţă: „ce frumoasă eşti maică”, „da ce bine îi şade rochia nu Fănico?”, sau care trage de tine să faci poze: şi cu verişorul pe care nu l-ai mai vazut de când te-ai născut, şi cu mătuşa cu care ai tăi au stat certaţi 6 ani şi acum s-au gândit să facă pace că doar de E NUNTĂ. Nu înţeleg de ce trebuie ca la nuntă să vină tot soborul de neamuri neştiute şi necunoscute la care trebuie să zâmbeşti frumos şi să le spui că eşti foarte fericită că au venit, de ce trebuie să îţi dai jumătate din salariu ca dar (dacă eşti invitat - că de’ tre să închini la nuntă), de ce trebuie să cheltui milioane bune pe rochie, costum de mire, machiaj profesionist, bucle efemere? În asta stă dorinţa mea de a fi cu el, în etalare? Cred că nunta trebuie să fie pentru noi – eu şi el – nu pentru cei pe care nu i-am avut în mine, pentru că după acea seara, rudele de la Coţohârla nu vor mai da niciun telefon, mătuşa se va certa iar cu părinţii şi nu îşi vor mai vorbi 15 ani. Eu aş face o nuntă fără dar (este cea mai mare tâmpenie să nu ai prietenii aproape pentru că nu işi permit să rupă câteva milioane bune pentru a veni în acea seară) cu familia mea şi prietenii de suflet, o nuntă relaxată în care să se asculte muzică bună, să se ciocnească pahare, să se arunce zâmbete sincere, să îi îmbrăţişez pe fiecare şi să le mulţumesc că fac parte din viaţa mea, că au fost acolo când gândurile mi s-au încâlcit sau inima a bătut a deznădejde. Să mă bucur cu omul meu din priviri, să simt că e pentru totdeauna, să plutească în aer miros de fericire, să simt că trăiesc acel moment cu el pentru noi, nu pentru a câştiga nişte bani de pe urma acestui eveniment şi să îmi stea sarmala în gât de frică că nu va „ieşi” pe plus toată afacerea. Aş da dintr-o răsuflarea toată alergarea cu un an înainte după restaurant, muzică, fotograf, pentru o seara răcoroasă pe malul mării în care să simt nisipul printre degete şi mirosul de albastru, cu alaiul meu de oameni dragi care să se bucure de fericirea mea cu sufletul, nu cu portofelul. M-aş bucura de verghetele frumoase pe care ni le-am alege şi de slujba de la biserică pe care eu le consider cele mai importante. Atunci este momentul când vreau ca „ai mei” să-mi fie în preajmă, nu la petrecerea de după când nunta e deja încheiată din punct de vedere legal şi religios şi contează doar câte feluri de mâncare ai pus pe masă. Vreau ca la nunta mea să dansez şi să îmi simt gândurile urlând de bucurie în mine, nu să fiu hămesită după o zi în care am alergat de la starea civilă la biserică, o zi în care toţi au tras de mine căutând răspunsuri la întrebări mărunte: dar unde sunt florile, dar roşu merge cu verde, dar mătuşa a mâncat destul din felul I, vinul nu e prea puţin, muzica nepotrivită, machiajul prea sofisticat, tortul prea încărcat, inima prea apăsată să mai simtă?