Melodia de pe retina creierului...

Azi m-a înnebunit Ionuţ cu o melodie la serviciu pe care ce-i drept, o căutam de ceva vreme dar nu ştiam cum îi spune... După asta m-a înnebunit şi Mira că o auzeam de la birou cum o fredona şi mi-a rămas pe retina creierului. Aşa că am ajuns acasă şi o ascult şi eu de o mie de ori ca apucata...deşi îmi zguduie creierii deja zdrăngăniţi de la natură!



Zdruncineală plăcută că se ia!

Minciuna are picioare scurte...?

Mi-am ridicat adesea întrebarea: de ce mint oamenii? de ce mintim, noi, oamenii? şi asta pentru că în sistemul meu de valori nu îi găsesc poziţia iar un raspuns universal la intrebarea mea ştiu că nu există ... Motivele invocate pot fi diverse şi uneori chiar tinzi să îi acorzi credit celui care îţi găseşte 1000 de motive pentru a-ţi explica de ce a recurs la metoda “cosmetizării adevarului”. Nu vreau să vorbim despre teorii ale minciunii, procese cognitive care se declanşează în astfel de situatii sau păreri ştiinţifice despre stadii ale minciunii, reacţii, ci despre tipul de minciuna care pe mine mă deranjează cel mai tare: minciuna pe faţă, eventual cu un zâmbet tâmp în colţul gurii... Tu ştii ca ea/el minte, el/ea ştie ca tu ştii că minte dar tot continuă să îţi vândă baliverne... E o situaţie absurdă în care eu aplic adesea regula: cel mai deştept cedează. Totuşi cum te comporţi pe viitor cu o astfel de persoană: o ignori, treci cu vederea, îţi schimbi părerea despre ea, o cataloghezi, incerci sa îi gasesti circumstanţe atenuante, eşti dezamagit, nu îţi pasă, ţi se pare comic, te enervezi, îi spui, nu îi spui, insişti cu punctul tău de vedere? Care este totusi varianta optima? Exista? Da or ba?

Quo vadis?

Dependentă de un drog …

Tot vă povesteam de dorul meu de ducă şi cum îşi face el tot mai adânc prezenţa în sufletu-mi chinuit. Parcă îmi ard tălpile de foc greu să o iau la goană încotro apuc cu ochii ... Poate asta se datorează faptului că e octombrie şi că acum un timp începeam un nou semestru de şcoală in Italia iar asta îmi face sufletul melancolic ... Şi numai ideea în sine îmi aduce în minte o amestecătură pestriţă de lucruri care împreună fac ceea ce se numeşte DOR. Dor de acel capucino baut la cafeneaua de peste drum de universitate cu gaşca de fete multinaţională, dor de petrecerile noastre tematice, de orele de spaniolă care se încheiau mereu cu o băută, de drumurile de week-end la Veneţia, la Roma, la Trieste, de plaja de la Grado si de nisipul dintre degete de la Lignano, de toate plimbările care deveniseră fireşti şi din care nu a rămas acum decât o cutie plină de vederi. Mi-e dor de vinul rosu băut de noi din pahare cu picior înalt şi de cartofii copţi şi moi pe care îi mâncam la gura focului când terminam cursurile pe la 4 sau de bucata de pizza la 1 euro pe care o adulmecam grăbit într-o pauză de 10 minute. Mi-e dor de Piazza Garibaldi şi de Piazza della Libertà pentru că erau punctele noastre de întâlnire, de vorbă, de sfătuire, de îngheţata pe care o mâncam în timp ce îi aşteptam pe cei întârziaţi, de drumul pe care îl făceam în fiecare dimineaţă la ora 8 până la universitate şi de domul pe care îl admiram în drum. Mi-e dor de vecinii mei români, de vecinii mei ruşi care făceau petreceri zgomotoase la fiecare sfărşit de săptămână. Mi-e dor să îmi aşez faţa de geamul trenului şi să aud în urechi anunţul unei noi plecări, de stiva de hărţi a fiecărui oraş pe care l-am vizitat şi de zilele de naştere la care eu eram cea care făcea tortul, de mesele noastre în care ne adunam câte 15-20 şi făceam mâncare specifică ţării de unde veneam apoi mâncam şi beam ca apucaţii. Îmi lipsesc colegii spanioli de apartament care găteau în fiecare zi şi de statul la masa cu ei, de povestit şi de înţeles. Mi-e dor de camera mea (care era cea mai curată), de florile de pe pervaz şi de mirosul de dimineaţă care intra pe geam şi pe care nu îl mai regăsesc. Mi-e dor de acea casa în care stăteau italieni şi în care am mâncat cea mai bună lasagna gătită în casă, de drumul spre Vitorio Venetto şi de viile ce se întindeau până spre a-casă, de acele seri în care stăteam pe bancă până dimineaţă şi sporovăiam iar a doua zi ne adunam şi chicoteam iar despre cum şi ce s-a mai întâmplat. Mi-e dor de gălăgia lor, de viaţa din ei, de strazile mici şi pavate, de gesturile lor ample, de jovialitate, de glume, de cântece, de terasele dosite dar pline de oameni, de mirosul de mâncare bună care plutea parcă pemanent în aer, de tot ceea ce era posibil acolo şi aici nu este. Este un drog al dorului de ducă pe care îl retrăiesc în România la fiecare două luni şi pe care încerc să îl suplinesc cu vacanţe periodice, e drogul de a-ţi trăi degajat existenţa, de a te umple de ceilalţi şi de a respira continuu alt aer. E un drog care te cere plecat dar aşezat cumva in temporalitatea şi spaţialitatea ta.

Teavă n-ai, apă găseşti!

De când e plămădită lumea asta există rânduiala conform căreia femeia se ocupă de casă, de curăţenie, de copii iar bărbatul de meşteşugărit şi de lucrurile administrative. Dar ce faci când nu e un bărbat la casa femeii? Nu e firesc ca ea să înveţe să se descurce în situaţii limită? Şi când spun situaţii limită mă refer la inundaţii (calamităţi naturale) aşa cum m-a pricopsit doamne doamne sâmbătă cu o bucurie cât casa ... De 4 ani de când stau singură am învăţat să înlocuiesc regulat becurile din casă, să schimb plutitorul la WC şi armătura, să mai repar câte o uşă pe ici colo sau dulap bătând câte un cui, să mut mobila singură prin casă deşi am sub 50 de kg ... dar să reactionez în caz de inundaţie (motivul: canea spartă la ţeava de la bucătărie) nu învăţasem încă până mai ieri când mi-am dat seama că e bună dom’le şi o mână de bărbat în gospodărie. Aş fi împrumutat unul de oriunde când vedeam cum se ridica nivelul de apă în bucătărie şi cum mă cuprindea pân’ la gleznişoare, pân’la pulpişoare şi uşor uşor pătrundea în bucătărie, în hol, în baie, în cameră, pe balcon ... Prin telefon clar nu se pot rezolva astfel de situaţii oricât de mult a evoluat tehnologia în ultima perioadă, nici toate cunoştinţele în literatură, cibernetică, astrnomie adunate grămadă şi înmulţite cu infinit nu mă duceau spre rezoluţia finală ... Totuşi astrele nu mi-au fost potrivnice până la capăt şi ajutorul a venit din partea vecinului cu iniţiativă care a pus mâna pe cheie şi a oprit calamitatea. Eroul meu!!! că altfel mă vedeaţi cu bocceluţa în spate să mă gazduiţi câte o noapte fiecare. După amiaza a fost splendidă: am naufragiat pe valurile din casă încercând să adun apa rebelă, am scos la uscat toate perechile de papuci care au fost spălate natural, cu ocazia asta am aruncat şi multe obiecte ce se aflau în plus pe lângă casa mea şi am făcut curăţenie în locuri pe care nu le mai vizitasem de ceva vreme. Nu ştiu dacă incidentul de sâmbătă e un semn că am nevoie de un "coleg" de apartament sau că ar trebui să schimb casa. Tare mi-e teamă că e a doua variantă având în vedere procentul mare de dor de ducă cu care sunt investită zilele acestea (mult peste limita admisă).