Hai cu nunta neamule

Este sezonul nunţilor, iar poveştile cu miri şi mirese sunt atât de lungi încât mi s-ar sfârşi focul în vatră dacă le-aş depăna pe toate. Normal că dacă ai prieteni ai şi nunţi, cel puţin 2 pe an dacă eşti norocos, sau chiar 3 în aceeaşi zi dacă eşti hard core. Paradoxal mie nu îmi plac nunţile (de aceea merg doar la prietenii foarte apropiaţi), căci conţin două elemente pe care pe mine mă scot din sărite: haosul şi aglomeraţia inutilă. Aşa încât în faţa unei nunţi de nerefuzat nu pot face altceva decât să închid ochii, să trag adânc aer în piept şi să îmi spun că pot şi de data asta. Sunt puţine nunţile la care am fost şi au fost foarte bine organizate: de regulă e o harababură nebănuită, nici nu mai ştii care e din familia ta, care e verişoara din partea soţului, ale cui sunt neamurile acestea pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea, ce trebuie să fac acum, pe unde sunt invitaţii, de ce nu ajunge verişorul de după mamă de la Scorohârla?- deci organizare şi nuntă mi se par două cuvinte complementare, cel puţin din ceea ce am trăit eu până acum. E şi multă în lume în jurul tău care se uită câş şi îţi şopteşte cât mai tare cu putinţă: „ce frumoasă eşti maică”, „da ce bine îi şade rochia nu Fănico?”, sau care trage de tine să faci poze: şi cu verişorul pe care nu l-ai mai vazut de când te-ai născut, şi cu mătuşa cu care ai tăi au stat certaţi 6 ani şi acum s-au gândit să facă pace că doar de E NUNTĂ. Nu înţeleg de ce trebuie ca la nuntă să vină tot soborul de neamuri neştiute şi necunoscute la care trebuie să zâmbeşti frumos şi să le spui că eşti foarte fericită că au venit, de ce trebuie să îţi dai jumătate din salariu ca dar (dacă eşti invitat - că de’ tre să închini la nuntă), de ce trebuie să cheltui milioane bune pe rochie, costum de mire, machiaj profesionist, bucle efemere? În asta stă dorinţa mea de a fi cu el, în etalare? Cred că nunta trebuie să fie pentru noi – eu şi el – nu pentru cei pe care nu i-am avut în mine, pentru că după acea seara, rudele de la Coţohârla nu vor mai da niciun telefon, mătuşa se va certa iar cu părinţii şi nu îşi vor mai vorbi 15 ani. Eu aş face o nuntă fără dar (este cea mai mare tâmpenie să nu ai prietenii aproape pentru că nu işi permit să rupă câteva milioane bune pentru a veni în acea seară) cu familia mea şi prietenii de suflet, o nuntă relaxată în care să se asculte muzică bună, să se ciocnească pahare, să se arunce zâmbete sincere, să îi îmbrăţişez pe fiecare şi să le mulţumesc că fac parte din viaţa mea, că au fost acolo când gândurile mi s-au încâlcit sau inima a bătut a deznădejde. Să mă bucur cu omul meu din priviri, să simt că e pentru totdeauna, să plutească în aer miros de fericire, să simt că trăiesc acel moment cu el pentru noi, nu pentru a câştiga nişte bani de pe urma acestui eveniment şi să îmi stea sarmala în gât de frică că nu va „ieşi” pe plus toată afacerea. Aş da dintr-o răsuflarea toată alergarea cu un an înainte după restaurant, muzică, fotograf, pentru o seara răcoroasă pe malul mării în care să simt nisipul printre degete şi mirosul de albastru, cu alaiul meu de oameni dragi care să se bucure de fericirea mea cu sufletul, nu cu portofelul. M-aş bucura de verghetele frumoase pe care ni le-am alege şi de slujba de la biserică pe care eu le consider cele mai importante. Atunci este momentul când vreau ca „ai mei” să-mi fie în preajmă, nu la petrecerea de după când nunta e deja încheiată din punct de vedere legal şi religios şi contează doar câte feluri de mâncare ai pus pe masă. Vreau ca la nunta mea să dansez şi să îmi simt gândurile urlând de bucurie în mine, nu să fiu hămesită după o zi în care am alergat de la starea civilă la biserică, o zi în care toţi au tras de mine căutând răspunsuri la întrebări mărunte: dar unde sunt florile, dar roşu merge cu verde, dar mătuşa a mâncat destul din felul I, vinul nu e prea puţin, muzica nepotrivită, machiajul prea sofisticat, tortul prea încărcat, inima prea apăsată să mai simtă?

10 lucruri pe care le-aş face dacă aş fi putred de bogată

Nu se va întâmpla niciodată, dar aşa ca pentru sufletul meu ...


1. M-aş muta în Elveţia.
2. Mi-aş face o casă de vacanţă sus pe munte.
3. Aş înfia un copil (care să se alieze echipei de 3 băieţi pe care mi-o doresc).
4. Aş scrie o carte.
5. Aş călători în toate cotloanele de lume.
6. Aş deschide o megaşcoală pentru copii supradotaţi cu o megabibliotecă.
7. Aş face cursuri să îmi perfecţionez cât mai multe limbi străine ... aş investi mult în educaţia mea.
8. Mi-aş aduce toţi prietenii aproape de mine/familia.
9. Aş investi în ştiinţă mare parte din avere.
10. M-aş bucura de viaţa minunată pe care o am.


Voi v-aţi gândit ce aţi face cu un munte de euroi? Pe ce i-aţi cheltui?

Apt sau apt cu corecţie?

M-am hotărât să mă înscriu la şcoala de şoferi, mă hotărâsem de pe la începutul anului, dar ştiţi voi, există un timp (cam mare la mine) între a spune şi a face. Mânată acum de diverşi factori, m-am hotărât să încep să îmi „fac” actele pentru dosar ştiind că aşa nu voi mai da înapoi. Şi au urmat 2 zile de mers să faci cazier, fişă medicală, examen psihologic, etc etc. Şi le-am făcut fără să aflu lucruri noi despre mine: ştiam că am probleme cu identificarea propriilor membre: picior stâng cu mână dreaptă, care e piciorul? care este mâna, care e dreapta care e stânga?? ... şi până mă dumiream eu trecea timpul de răspuns la test. Bun, deci cu coordonarea sunt pe minus, la oftalmologie m-a consultat un medic trecut de prima tinereţe, zâmbitor, care m-a întrebat din prima dacă sunt căsătorită. Eu am rămas uşor nedumerită: dacă te-ai măritat nu mai ai voie să dai examen la şcoala de şoferi, şi dacă e aşa de ce mă întreabă asta oftalmologul??? Până la urmă am aflat de ce m-a chestionat: avem un tricou pe care scria în franceză: „Proprietate privată” fix pe sâni şi domn’ doctor a făcut o asociere şugubeaţă. Eu am zâmbit suspect fără să îi răspund la întrebare. După ce mi-a ţinut teoria chibritului ars despre cum trebuie să port eu ochelarii în timp ce conduc (că şi la oftalmologie sunt pe minus – aici chiar mai rău decât cu coordonarea), mi-a dat un apt chircit cu menţiunea: corecţie. M-am simţit ca în clasa I când nu am luat coroniţa.

Ei, dar ce mi-a plăcut cel mai tare a fost examinarea psihologică, nu cea la care apeşi pe pedale (acolo v-am spus sunt codaşă), ci cea de pe multa şi marea fişă medicală acel apt mult dorit. Am intrat eu în cabinet la domn’ psiholog, am şezut pe scaun (ca m-a invitat) şi a început el aşa o conversaţie familialo-profesionistă despre ce fac, ce studii am, etc. etc. Eu mă ambalez să povestesc că fac aia, şi aia, şi aia, şi îmi place să fac şi aia ... etc etc. Simt nevoia să împărtăşesc cu voi întrebările pe care mi le-a adresat (în ordine banalo-aleatorie): m-a întrebat dacă mă simt specială, dacă am simţit vreodată că sunt pe marginea prăpastiei, dacă am avut vreodată pierderi de memorie, dacă sunt căsătorită (iar?????), dacă am copii, m-a pus să scad din 100-7 până spune el stop (un exerciţiu de memorie prea dificil pentru memoria mea adormită), şi la final mi-a dat un apt cu un mare zâmbet pe faţă.

La final am mers să îmi valideze fişa tipul de la receptie: blond oxigenat, pensat, îmbracat cu o cămaşă roz şi cam ameţit de fel (sper să nu fie nevoie să mă întorc la el) care mi-a aruncat un zâmbet semi-feminin şi mi-a urat succes. Frumos! După examinări şi paraexaminări am ieşit fericită pe uşă gândindu-mă cât de uşor este în Românica să obţii apt de la 6 medici în mai puţin de 3 ore (asta cu tot cu perioada de aşteptare).

Şi consumatoru’ … ?

O lege (ne)scrisă în publicitate spune că nu e bine să îţi promovezi produsul apelând la concurenţă: adică nu îţi ridici în slăvi ce ai tu pe spatele comparaţiei bătătoare la ochi cu un alt produs concurent şi căruia vrei să îi scoţi în evidenţă „defectele”. Dar cum legile au fost făcute pentru a fi încălcate chiar şi cele care (nu) au atestare „negru pe alb”, cei de la Pepsi ne-au lăsat cu gura căscată şi cu plombele căzute prin trimiterile directe, chiar prieteneşti:) contra CocaCola. Şi ca să vedeţi că vara până şi urşii polari îşi doresc să fie cool sorbind bulele Pepsi (pentru că cele de la CocaCola sunt pentru sezonul toamnă-iarnă, un trend desuet) vă arăt cum stă treaba în „modern era of advertising”:

Moş Crăciun în sezonul estival schimbă brandurile şi refuză sticla care a făcut senzaţie în favoarea dozei pe principiul „ce este interzis atrage mai abitir”:

Că publicitarii se joacă cu asocierile mentale ale bietului consumator aş înţelege – e chestiune de marketing, dar el, consumatoru’ naivu’ loialu’... dragu’ de el, oare va înţelege trădarea de brand a urşilor şi a lui MoşCrăciun???

Tehnici de agăţat

Singurul lucru pentru care mi se pare greu să fii bărbat este legat de tehnicile de agăţat, de acea “vrăjeală” pe care trebuie să o ai pentru a “combina” o duduie care ţi se pare “bună”. Între noi fie vorba ştiu că dacă o femeie place un bărbat nici nu mai e nevoie de tehnici de agăţat pentru că lucrurile vin cumva de la sine sau ... te agaţă ea pe tine (cum mai nou se practică, sau mai vechi şi abia am observat eu:)). Revenind la cum intri în vorbă cu o femeie sincer îmi e greu să găsesc răspunsuri şi nu mă refer aici la replici de genul: “fata ţi s-au rupt blugii în genunchi”, “credeam că am ajuns în rai vazând un înger ca tine”, “crezi în dragoste la prima vedere sau mai e nevoie sa mai trec înca o data?”, “Uite-mă că am aparut, acum mai ai 2 dorinte”, “Am învăţat cumva la şcoli diferite împreună?”, “Ne cunoaştem de undeva?”, “Semeni cu o actriţă dar nu îmi vine acum în minte numele ei”, “Când mă scoţi la un suc?” ci la cum faci o femeie să te remarce într-un mod care să nu fie nici prea-prea nici foarte-foarte. Aici intervine provocarea! Şi o lansez către voi ... aşa că hai să vă văd cât de originali sunteţi şi promit că cea mai convingătoare replică va fi răsplătită.

P.S. Şi fetele au voie să participe ca să ştiu cum ar dori ele să fie abordate sau cum "s-au lăsat" abordate:)

Ce faci când nu ştii ce să faci?

Dacă eşti în faţa unui hău sari fără paraşută doar pentru că ai mai experimentat căderea - chiar dacă actul în sine îţi dă un sentiment de spaimă amestecată cu ... plăcere. Un pic ameţitor şi ameninţat te avânţi cu toată fiinţa în ciuda preceptului conform căruia „nu este bine să te joci cu focul”, ştii asta dar există pe lume propuneri ce nu pot fi refuzate... Nu pot fi refuzate pentru că au legătură cu ce eşti tu, cu trecutul tău în care ai lăsat ceva nefinisat, o cută care îţi stă pe creier şi din pricina căreia te hazardezi mereu apelând la „dacă”. E ceva ce poate ţi-ar fi plăcut să ţi se întâmple atunci şi acum nu ştii daca mai vrei SĂ FIE dar eşti ademenit de acea dorinţă nesatisfăcută, lasată aşa atârnând într-un colţ de suflet. Ai crezut că ai uitat de acel gând, de acel sentiment, de ACEL CEVA care acum revine în viaţa ta şi cerşeşte lucrurile care trebuiau să fie. Şi te trezeşti între două lumi, fără paraşută, oscilând între sus şi jos, între cald şi rece, potrivindu-ţi hainele de om serios cu faţă de copil inocent. Nu ştii ce să faci ... dar te întrebi tâmp: „Ce fac când nu ştiu ce sa fac?” ... să apelez la scuze, la a da vina pe altcineva, la neştiinţă, la neputinţă, la „aşa a fost să fie” sau să prind de picior bucata de trecut şi să o azvârl acum, în timpul meu pestriţ şi avid de zbor la înălţime? Să iau acel bilet şi să plec cu ultimul tren sau să las comoara în cufărul ei? Dacă între timp comoara mea nu mai este atât de strălucitoare? Sau dacă e mai strălucitoare şi mai valoroasă ca oricând? Sunt idei care iţi inundă alambicat mintea în timp ce stai aşa pe marginea hăului şi te uiţi la amplitudinea lui, te uiţi şi zâmbeşti inexplicabil pentru că acea frântură de plăcere te mână să o iei la goană în necunoscutul tău...