Sunday, October 18, 2009

A little bit of everything...

Cînd am decolat primul lucru la care m-am gîndit a fost că nimic nu e imposibil, nu înțeleg de ce pînă acum mi-am pus piedici și am fost așa rațională, am încercat să analizez fiecare situație de zeci de ori înainte de a lua o decizie. De ce? Pentru a nu dezamagi poate...Pe cine? Pe mine, pe cei apropiați, pe cei care au așteptări din partea mea. Nu-i așa că cel mai adesea dăm înapoi din teama de a înfrunta eșecul? Deși ne este frică să recunoaștem multe din acțiunile pe care le facem le ducem la bun sfîrșit din teamă: teama de a nu fi altfel decît ceilalți...pînă și simplul act de a bea cafeaua poate avea la bază sentimentul de teamă: o bem în fiecare zi din teama de a nu ieși din tiparul cotidian, de parcă asta ne garantează că ziua va fi una banală, ca toate celelalte. Deși nu ne place să recunoaștem suntem confortabili cu banalitatea, ne oferă sentimentul de siguranță. Crezînd că sîntem conștienți de limitele noastre încercăm să le depășim și ne simțim mîndri cînd avem impresia că am „încălcat” regulamentul. Totuși acolo sus, printre nori era un sentiment ciudat de libertate și frică pe care simțeam că o pot controla, a fost pentru prima dată cînd am simțit că pot să îmi controlez acest sentiment, prima dată cînd știam că nu are să mi se întîmple nimic rău deși avionul a avut niște turbulențe amețitoare. Tot drumul am stat lipită de geam iar cînd raționalul intervenea trăgeam cu ochiul la stewardesa care se plimba prin avion pentru a se asigura, chipurile de siguranța noastră. Încă un lucru pe care nu am avut curajul să îl fac...încă un vis pe lista de așteptare...
Destinația....Veneția. Aeroportul...mic și banal, timp puțin...Călătoria cu trenul stersantă căci am uitat să validez biletul în gară. Primul contact cu orașul gazdă....McDonalds!!! Bagaje grele, ploaie continuă, întîlnirea cu proprietarul apartamenului ratată. Eu? Singură într-un oraș necunoscut împreună cu trei bagaje imense, enervată la culme, plouată și cu dorința nesatisfăcută de a face o baie caldă dar fericită căci acolo sus, above the clouds I felt MYSELF.

Saturday, October 17, 2009

The Big Journey...

Cine naiba bate la ușă la ora asta așa de dimineață? Încerc să mă dezmeticesc, scot telefonul de sub pernă și ma uit la ceas...6.30? Deja????......înseamnă că am ajuns, of!!!! nici nu am simțit cînd a trecut noaptea, mă uit în continuu la telefon deși știu că nu mă va suna așa de dimineață. Mă ridic cu grijă din pat să nu dau cu capul de patul de deasupra mea (urăsc trenurile cu cușetă!!!) și mă chinui să strîng așternuturile.

Lumea deja se înghesuie să coboare, încerc să nu mă grăbesc, Bucureștiul e oricum ultima destinație așa că avem tot timpul să tîrîim bagajele exagerat de grele. Coborîm cu un scop precis: mîncăm ceva apoi ne îndreptăm rapid spre aeroport. ..

Oare de ce mi-a luat așa de mult timp să fac lucrurile astea atît de simple?
Am stins lumina? Am închis bine ușile, aragazul, apa, am plătit tot ce aveam de plătit, oare cum e locul în care voi sta, mi-e frică să merg cu avionul, astăzi îmi dau seama că mi-e frică de înălțime...nu azi, acum îmi e frică, în clipa asta, mai bine merg înapoi acasă și îmi văd de viața mea: slujba zilnică liniștită, masterul din week-end, prietenii...totul e știut, mă sperie gîndul e deacum totul va fi NE-știut, nu îmi place să nu am lucrurile sub control...Aeroportul ăsta arată jalnic, ne așezăm așteptînd să înceapă formalitățile. Îmi dau seama că mi-am uitat bateria de la laptop, nu am scos frigiderul din priză și îmi dau seama că am fost cam distantă cu el în ultima mea zi acasă. Știu că ar fi trebuit să îi spun mai multe, am simțit că va fi ultima dată cîmd îl văd dar nu am avut maturitatea să înfrunt situația. Îmi duc bagajele de cală, al naibii de greu mai e geamantanul asta, o să mă termine la cărat... O să îmi fie dor de tine..., ai grijă...dacă ai nevoie de ceva...., să mă suni cînd ajungi....., oare el s-a trezit? cum i-a fost seara știind că plec, se gîndește la mine?...

Trec prin poarta de control și nu vreau să mă mai uit în urmă, las totul acasă, sper că de azi îmi voi numi viața experiences!