Zoitica

Intre o pereche de balerini si tocuri de 15 cm, Zoe ar alege in majoritatea situatiilor centrimetele. Intre o bluză cu decolteul la vedere şi una cu mulţi nasturi închisă până în gât opţiunea este fireşte prima. Zoiţica este genul de femeie după care întorci fără să vrei capul: înaltă, blondă şi cu privirea uşor pierdută, calităţi fizice evidente şi supărătoare pentru partea feminină invidioasă. O surpind în fiecare dimineaţa cu o cană de cafea în mână, uşor melancolică şi cu machiajul perfect, fără nici cea mai mică urmă că ar fi stat până târziu lucrand la diverse prioecte. Câteodată mă supără perfecţiunea ei şi modul oficial în care mă abordează: unghiile perfecte, părul mereu pe spate şi buclat, cămăşile călcate la dungă, îmi dă impresia că e atemporală şi frustrant de decentă în ciuda fustelor scurte şi a decolteului generos. La început o ignoram pentru că vroia să fie ignorată dar neremarcată nu cred că ar putea trece oricât de mult şi-ar dori. Primul set de replici schimbat între noi s-a întâmplat într-o zi ploioasă de mai, o zi în care mie îmi ofiliseră macii şi ninsoarea nu se mai topea. Cred că în acea zi şi-a dorit să fie remarcată de mine, şi i-am remarcat dantura perfectă încadrată de roşul roşu al buzelor care mi-au amintit şi mai tare de macii mei ofiliţi şi de întristarea mea. Nu puteam să o plasez nicicum într-un context, să o includ cumva prin absurd în succesiunea evenimetelor în acea zi dar s-a infiltrat. Conversaţia a decurs banal, cu un schimb de replici despre vremea mohorâtă ajungând ulterior să îi povestesc despre întârzierile mele asumate în viaţă, despre dezamăgirea de a nu şti să dezghet îngheţul, să scutur copacii sau să sortez petalele. Zoiţica mi-a povestit despre schimbare şi mi-am conştientizat teama mea de a schimba ceva, teama de a părăsi cunoscutul confortabil dar dureros şi de a merge spre alta staţie necunoscută dar cu potenţial. În labirint am preferat drumul acela bătătorit pe care îl făceam zilnic, era o siguranţă stupidă care mă ţinea în loc şi care îmi oferea confortul închipuit. Când am decis în ziua mare să nu mai aleg acelaşi drum în labirint şi să pornesc pe poteca necunoscută mi-a fost teamă. Teamă de întuneric, de ceea ce s-ar putea ivi pe drum, de ceea ce am lăsat în urmă dar mai ales de faptul că voi merge aşa în neştire fară a mai ajunge la un punct finit. Dar am ajuns, şi am înţeles că un nou drum este de fapt o nouă şansă, că ancorarea în ce ştiu sau în ce îmi doream să fie într-un anumit fel nu făcea decât să îmi ofilească toţi macii. Că acel confort inconfortabil poate fi înlocuit doar acceptând altceva, facând o schimbare de direcţie. Zoiţica a făcut multe schimbări în viaţa ei, atât de multe încât acum a devenit o altă EA dar cu acelaşi conţinut, un fel de produs de marketing pentru sine neuitand, totusi, sa faca diferenta intre ambalaj si continut.