...Şi aşteptarea e ca un dialog cu inexistentul: eşti între două lumi, nu ştii pe ce rută să apuci, cum să te poziţionezi cumva în univers, arunci un ochi în trecut şi te întrebi dacă ai făcut bine?! Apoi te amăgeşti: „da! Am făcut bine!” şi găseşti şi argumente, imposibile uneori...Ulterior îţi plasezi existenţa în viitor şi încerci să te vezi acolo, să te vezi bine, fericit şi împlinit...Adică aşteptând: să creşti mare, să termini şcoala, să ai un job, să ai o familie, să ai un copil, să îţi vină bătrâneţile şi sorţii morţii şi tot aşa...
Săptămâna a fost o aşteptare a mea despre mine, despre ceilalţi, despre ce fac acum sau ce voi face cu trăirile mele. Încă aştept acel răspuns, acea plecare, acel loc al meu în care visele nu sunt vise, ci scopuri în sine, cerul e albastru şi plin de baloane colorate, iarba miroase a verde şi suflarea a fericire, timpul nu se mai măsoară în ore, ci în sentimente bune şi calde, aştept acel petic de culoare moale în care viaţa alunecă lin şi firesc. Aştept ca lucrurile să fie simple, pozitive, uşoare, zâmbăreţe cum ştiam eu că sunt....
În săptămâna mea mai lungă decât veacul am tras de clipe până au ameţit şi ele, şi eu. Ne-am ameţit cu toate dar era o ameţeală vecină cu cea a vinului de bordo, cu cea a sfârşitului când ţi se perindă printre ochi aruncături de clipe din trecut, niște piese sfărâmiţate din existenţa mea pe care le plasam cu uşurinţă în contexul faptic şi evenimenţial.
E ca un fel de nou început în care aştept să cresc mare, să termin şcoala, să am un job, să am o familie, să am un copil, să vină bătrâneţile şi sorţii morţii mele şi tot aşa...
