De azi, de ieri şi dintotdeauna ...

Nu cred în astre, horoscop, predestinări apoteotice, hărţi astrologice, cifre ale destinului însă cred că persoanele vin în viaţa ta cu un anumit motiv, pentru un anumit timp sau pentru toată viaţa. Consider că prezenţa sau lipsa lor face parte din ceea ce ajungi să devii din interacţiunea cu ei, din emoţiile cu care te încarci şi care rămân atunci când iţi aminteşti de ei: dureroase, dulci, amare, sărate, parfumate, aromate. Am în suflet o mână de oameni cărora nu am apucat să le spun tot ce aş fi vrut pentru că nu am ştiut să o fac la timpul respectiv, nu am avut răgazul necesar sau am sperat că timpul va mai avea răbdare cu mine şi mă va lăsa să o fac în modul ales în care îmi imaginam mental că o voi face. Dar nu s-a întâmplat aşa şi am păstrat acele sentimente pentru un atunci care nu a mai fost sau care încă mai aştept să fie. Însă, chiar şi fără a lua forma cuvântului verbalizat vreau să cred că acele emoţii înzecit mai puternice, mai reale şi mai de impact le pot transmite şi prin alte mijloace aşa încât să ajungă şi către cei cărora nu le mai pot simţi prezenţa fizic.
De regulă nu mă întreb de ce a apărut o anumită persoană în viaţa mea pentru că ştiu că am ceva de învăţat din/de la/cu ea, fac acest exercitiu de introspecţie când îmi dau seama că nu ştiu „ce să mai fac” cu acea persoană, nu o mai pot asocia cu ce sunt eu sau cu ce am fost până în acel moment şi mă trezesc în pielea unui alt EU inexplicabil de diferit şi pe care nu îl iubesc nicicum, un eu care se apără pentru că nu vrea să devină ceea ce nu este, nu vrea să simtă cum nu ştie, nu vrea să se mintă actoriceşte.
Mă încarc cu amintirile oamenilor cărora le-am spus mult în cuvinte puţine şi care au înţeles esenţa comunicării, au lăsat necuvântul să troneze un regat absurd dar frumos. Îmi plac relaţiile pe termen lung sau cele de o viaţă pentru că îmi arată ce nu am făcut niciodată, mă construiesc ... Îmi plac relaţiile care durează toată viaţa pentru că mă învaţă lucruri pentru toată viaţa!, pentru că trebuie să le construiesc pentru a avea o bază emoţională solidă şi simt că aşa am contribuit la fiinţarea a ceva. Deşi în relaţiile mele cu cei cărora nu am apucat să le SPUN timpul nu mi-a dat îngăduire, îmi propun să dau timp timpului pentru că, în ecuaţii, necunoscuta se află totdeauna prin intermediul elementelor ştiute.

Arabela alambicata style

Un lucru pe care nu îl stiţi despre mine este că atunci când sunt în situaţii limită (adică mai mereu:)) se petrec lucruri miraculoase prin jur: ştiţi clipul de la apă minerală dorna ? Eh .... cam aşa ceva este şi la mine la nivel imagistic (perfecţiunea universală întâlneşte imperfecţiunea mea!): culoarea de la semafor se face verde fix când ajung în faţa trecerii de pietoni, tramvaiul ajunge în staţie în momentul în care ajung şi eu (compatibilitate zodiacală, ca să vă luminez tramvaiul e în zodia scorpion:)), maşinile îmi dau prioritate pe pasajul de la teatru în fiecare dimineaţă când alerg spre serviciu, cafeaua e deja făcută, florile de pe birou udate, aproape că exclam: perfection is never easy!
În astfel de zile mă întreb care ar fi cele trei dorinţe pe care mi le-aş pune dacă mi-ar sări la picioare peşticul de aur şi ar trebui să îmi dea ceva dorinţe îndeplinite în schimb ca să nu îl dau mâţului să îl mănânce? Sincer variaţia intervine de fiecare dată când îmi sare înainte această ipoteză: uneori îmi doresc un catalog cu genţi, un yacht cu cataloage cu genţi şi cu bărbaţi cu cataloage cu genţi, alteori vreau să fiu fashion, să ştiu să merg pe tocuri de 20 fără să mă împiedic, să câştig la loto:), să am una bucată de bucătar disponibil, o dactilografă cu ochelari care să îmi scrie inepţiile, un şofer (dar nu ca al Columbencei!), un dressing ca în reclama de la Heineken dar fără bărbaţi isterici:), o casă în Como, parfumuri scumpe şi bijuterii, diamante, perle .... nebunie! Deja salivez şi nu am şerveţele ... ups!! dar erau numai trei, NUMAI TREI DORINŢE... şi uite aşa cum nu mă pot decide rămân la stadiul muritorului de rând care se îneacă cu găluşca propriei imaginaţii. Cred totuşi că nu aş renunţa la yacht şi la cataloagele cu genţi:):).
La voi care ar fi cele trei dorinţe năbădăioase care nu vă lasă să dormiţi noaptea? Haideţi, înghesuiţi-vă la enumerat! ...Vă promit că scot bagheta magică şi le îndeplinesc pe loc:) ... pe/în locul cui????


ACEST POST ESTE UN PAMFLET ŞI TREBUIE TRATAT CA ATARE:)!!!

Alo Any???

Îmi amintesc că în copilărie ne strângeam în jurul acelui telefon vechi cu disc şi formam numere de-aiurea, inventam motive stupide şi ne hlizeam pe seama asta ca nişte copii tembeli. Ni se părea amuzant şi firesc să intrăm în acest joc incitant la fel de firesc cum ni se părea să mâncam gume de pe jos sau beam apă unul după altul fără nicio reţinere.
Legat de sunat aiurea pe la oameni am ajuns la concluzia că în viaţă totul se plăteşte :) întrucat de câteva săptămâni bune în fiecare duminică după masă mă sună cineva şi întreabă de Any. Who the hell is Any???? Şi de ce nu a anunţat partea masculină a vieţii ei că şi-a schimbat numărul de telefon şi că acum îl deţin EU? E clar că această Any a avut o viaţă tumultoasă (din detectivismul ce am reuşit să îl intreprind asupra vieţii ei), a fost secretară pentru că acum ceva timp m-a sunat fostul ei şef ... a avut relaţii extraprofesionale cu clienţii pentru că mă sună bărbaţi cu care nu şi-a încheiat datoriile ... şi în plus săptămâna trecută a trebuit să duc muncă de lămurire cu un posibil client pentru a-l convinge că nu sunt secretara Any şi nici nu îmi propun să fiu:). Ei bine cea mai mişto fază de departe a fost astăzi când m-a apelat o voce bărbătească foarte hotărâtă că o vrea pe Any, are numărul ei de ani de zile şi nu se poate să nu îl fi anunţat de schimbarea numărului. Interacţiunea telefonică de 5 minute a trecut prin toate fazele: dialog, monolog, enervare, amuzare, penibil, inconfortabil, stânjeneneală ... A fost un fel de luptă în argumente în care Domnul încerca să mă convingă de relaţia lui cu Any şi eu, prinsă la înghesuială, nu ştiam cum să mă mai justific că nu ştiu despre ce este vorba. Ei dar firesc că nu m-a crezut din prima: dacă îţi răspunde o femeie şi te aşteptai să fie aşa normal că tragi de discuţie până poate învinuita (adică eu) va da un mic detaliu preţios despre noul număr al deja celebrei Any... dar de unde să dau dacă nu am? N-AM şi pace!
Încep să îmi pun întrebări existenţialo – astralo – nefiresco - uzuale: fie am un număr de telefon comun (dar de ce mereu este căutată aceeaşi persoană?), fie astrele s-au aliniat pe numărul meu de telefon ori m-au ajuns blestemele celor pe care îi înnebuneam eu în copilărie şi acum trebuie să îmi spăl ruşinea:). Oricare din ele ar fi motivul consider că decizia cea mai înţeleaptă este ca de astăzi înainte să nu mai răspund la numere nesalvate în telefon. Aşadar, lume dragă în cazul în care nu doriţi să mă transform în secretara Any vă rog să mă contactaţi numai şi numai de pe numerele voastre (şi pe care le ştiu şi eu). În caz contrar îmi cumpăr un telefon cu disc ...

La Piteşti te birtuieşti!

Pe principiul aduni într-un week-end cât alţii într-o viaţă - pui deoparte şi scoţi la anaghie, am strâns şi noi de la Piteşti păreri, impresii, opinii, aer cultural/academic (neh!!) şi ce a mai rămas prin pahare ... Bine, eu fată cuminte cum mă ştiţi mi-am trădat menirea şi nu am trimis în pântece băuturi tari, nici măcar moi sau dulci sau acrişoare şi asta pentru că am mizat mult pe teoria: prima impresi contează! Următoarea (impresie) va fi naturalo – firească, adică aplecată spre bere, vin şi ce s-ar mai gasi specific prin ţări străineze. Din lucrurile pe care le ştiam despre Românica enumăr: de la Iaşi la Piteşti faci 10 ore cu trenul pentru că nu este un mijloc de transport direct ci schimbi la Bucureşti vrând-nevrând, drumul nu iţi rezervă nimic din peisajele elveţiene, nici măcar cele din nordice autohtone. Din cele pe care nu le ştiam notez: în tren poţi întâlni şi oameni cu mobila acasă cu care chiar poţi avea discuţii interesante; dacă pleci cu o companie plăcută drumul aproape ca devine alunecos în idei, ţiganii nu îşi cumpără bilete iar dacă controlorul le reproşează (rar!) că nu se poate călători aşa şi îi îndrumă la ghişeu să contribuie financiar sunt mustraţi de poliţia CFR că ţiganii fac „un efort să îşi cumpere bilet” şi deci nu se cuvine să le dăm o sarcină aşa de istovitoare; trenul face la întoarcere un stop de 20 de minute în Tecuci timp în care mai nou fumezi o ţigare, mergi la magazin şi îţi cumperi o îngheţată, opţional te mai cerţi cu lumea în staţie ca să amortizezi timpul rămas ...
Eh, dar draga cetitorule să revenim la Piteşti unde zisăi că parcă nu m-aş mai întoarce mai mult de 1 zi ... oraş în care amintirile mele adună un soi de mâncare multă, bună, beutură adusă palmat dar băută la vedere, o adunare teoretic strânsă cu un scop dar practic cu altul, căldură mare mon cher, o cameră de hotel răcoroasă, ceva muzică lăutărească cântată live cu mult life în sânge, preţuri ridicate şi nejustificate şi multe dar multe birturi. Acum nu ştiu sigur dacă văzui eu aceste locuri pentru că îmi săreau în retină sau chiar fuseseră multe şi nu aveai cum să le ratezi dar din estimările personale 5 aşezări din 4 erau birturi. Fie piteştenii sunt oameni veseli, fie atât de trişti încât au nevoie de stimulente. Cert este că Românica promovează dând din coate peste coatele altora sloganul: birtuind te mântuieşti!

Când voi fi mare vreau să fiu „curăţeluş”!

Dacă ar fi să fac un scurt review al celor trei zile care tocmai au trecut îmi dau seama că am o imaginaţie foarte bogată în a nu face mare lucru... În mod normal îmi plănuisem trei zile dedicate studiului, adică joi chiar aveam voinţă gândindu-mă ca am în faţă atâta timp să mă pregătesc pentru examene, nenorocitele!!!, însă au fost trei zile în care am făcut curat în fiecare zi în casă (deşi nu era nevoie), am frecat podelele în mod profesionist, am mâncat până mi-a pocnit burta (pentru că, evident, am gătit în fiecare zi - plenty of time...), am întors pe dos toate site-urile pe net legate de cazare, mi-am făcut bagajele deşi plec abia miercuri, am udat florile de s-au mirat şi ele de grija ce le-o port, am băgat în cuptor câteva reţete inventate care au sfărşit linguşitor în burta mea, am aranjat la linie hainele în dulap (lucru pe care îl fac o dată la 3 ani – cifră cu noroc!), am învârtit cursurile pe toate părţile şi am mâzgâlit foile a imaginaţie rebelă ... Cum să mai ai chef de examene când ştii că sunt ultimele dar mai ales că te aşteaptă o vacanţă beton fix înainte şi o alta fix după ele? Nu am reuşit să găsesc un răspuns, nici nu m-a mai interesat, de aceea am şi ştrangulat telecomanda pe toate posturile posibile în căutarea nimicului. Nimicul l-am găsit pe Prima TV la emisiunea – concurs „băiatul de la ţară”. Pe lângă comentariile stupide făcute de vocea din back m-au impresionat participanţii (concurenţi desăvârşiţi la titlul de Miss) sau mai corect spus „domiciliul la ţară, şi emoţiile cu televiziunea” ale tinerilor gugulani. Nu ştiu ce aspiraţii aveţi voi dar sigur veţi fi zguduiţi de concepţiile despre viaţă a tinerilor vieţuitori rurali. Întrebat unde se vede peste cinci ani, el-ul a răspuns că se vede bine fizic (adică să aibă muşchi, să arate bine). Menţionez că tânărul este student la teologie, şi că pasiunea lui este de a fi „curăţel”, enumerând mândru o întreagă colecţie de produse cosmetice masculin-feminizate pe care le foloseşte mai ceva ca un div! Fetelor, nu mai divinizaţi divii:)!

Trei meserii bengalii

În stadiul evoluţiei mele de la moluscă la om mi-au trecut prin cap un curcubeu de meserii pe care mi-ar fi plăcut să le fac în existenţa mea tumultoasă. Îmi amintesc că în 1-4 îmi doream numaidecât să devin profă de religie sau de română (spre generală), a fost o perioadă în viaţa mea când mă vedeam în mănăstire (bine că mi-a trecut repede!!! iar acolo nici că puteam bea bere...), apoi psiholog (am dat examen la facultatea de psihologie la Constanţa), managerul unei grădiniţe, librar/bibliotecar, jurnalist, copy-writer, prezentatoare TV etc... însă nu m-am gândit niciodată că voi lucra într-o bancă...
În toată această vâltoare de idei şi entuziasm răvăşit au rămas trei meserii pe care mi-am dorit mereu să le fac şi în care am rămas constantă:
- stewardesă (sau însoţitor de bord ca să fiu în ton cu nomenclatorul muncii). Este un job în care m-am vazut multă vreme, pentru care am făcut planuri pe termen lung cu economii la sânge ca să strâng imensa sumă necesară şcolarizării. Au fost etape în care mă visam numai în avion, în jurul lumii, mereu pe drum şi cu o agendă încărcată de zboruri, zile în care am adunat material de studiu şi m-am interesat de toate detaliile necesare crezând sigur că acesta va fi drumul meu în viaţă for ever and ever after.
- musafir. Pentru mine încă este jobul ideal şi dacă se aude un zvon în ţară că s-ar scoate la concurs un astfel de post concurez cu mare tam-tam. Mă vad în vizită la fiecare om de pe planeta aceasta, în fiecare cultură în care eu joc fie rolul dezgustătorului de mâncăruri specifice, băuturi originale, prăjituri nemaigustate de papilele mele leneşe, fie evaluator al dorinţei celorlalţi de a fi gazde perfecte. Ştiu să stau pe scaun exact cum mă pui iar rata de satisfacţie este maximă dacă am papa bun, obiective turistice de vizitat şi beutură la discreţie.
- animal de casă (de preferat motan) să îmi trezesc stăpânii în fiecare dimineaţă la 5 muscându-i de picioare, să miaun continuu şi ei să îmi dea de toate crezând că îmi lipseşte ceva, să mă întind în fiecare dimineaţă pe balcon în peticul de soare, să îmi ascut unghiile de covorul din cameră apoi să mă învârt în jurul cozii ca un nebun, să beau apă din cana stăpânei mele apoi să îmi ling blana lungă şi ciufulită, să mănânc grâul încolţit în ghiveci şi să îmi bag capul în frigider de atâta căldură lenevoasă.

Viaţa este plină de perspective important este să ştii când şi ce alegi...

Beerbachus contemporanus

Nu ştiu dacă este din cauza căldurii sau a jumătăţii de neuron care mi-a mai rămas după mutaţiile genetice din regat însă am început să mă transform subit ... Pe lângă faptul că au început să îmi curgă baliile după diverse tipuri de preparate (mă gândesc la 50 de feluri de mâncare pe secundă, de unde rezultă că am devenit gurmandă) am căpătat şi „darul” băuturii (în special şi singular al băutului de bere). Da ştiu! ... descrierea sună mai mult a atitudine masculină însă am ajuns să mă întreb la modul serios dacă nu am probleme de coordonare voliţională. Adică acum 2 săptămâni nu ştiam care este diferenţa (la gust) între o bere cu alcool şi una fără alcool şi acum îţi spun în detaliu procesul de fabricaţie (apa pură de munte ajunge la câmpie unde se amestecă cu hamei bun şi orz ca să prindă culoarea aurie etc.), care este concentraţia de alcool la aproape toate tipurile de bere, care este mesajul inscripionat pe fiecare sticlă/cutie în parte sau cu ce simbol vs. stereotip cultural este asociată berea respectivă. Cred că mâncatul şi băutul converg în cazul meu pentru că după ce mă ameţesc bine de la o bere (încă nu am depăşit stadiul de a nu mă ameţi de la o bere dar în ritmul abrupt de dezvoltare până la sfârşitul verii concurez cu cine mă provoacă!) îmi vin pofte „alese” şi evident că sub starea de fericire provocată de băutura spumoasă sfârşesc în bucătărie la ceas târziu în noapte preparând reţete magice. Să vă ferească Dumnezeu de aşa o femeie!!! Ca să vorbesc concret vă dau un exemplu: seara de marţi când după sorbitul regulamentar al unei cutii de bere (mă atrage berea la cutie că pot să o scap din mână la un moment dat şi nu mă sperii că se sparge) aveam o poftă nebună de bruschetti (a II a oară în aceeaşi săptămână!). Am încercat să negociez cu pofta (aceeaşi poftă pe care o stăvilisem duminică) dar ea nu şi nu că acum la 12 noaptea vrea bruschetii. Şi că să vă mai argumentez gradul meu de nebunie ţin să precizez că am ajuns să îmi plantez în ghivece mentă şi busuioc pentru diverse combinaţii gastronomice periculoase. Una peste alta în câteva zeci de minute am băgat la cuptor tava de bruschetti şi după alte 10 minute mai rămăseseră în tavă doar dragele de firimituri pe care le-aş fi lins din orice poziţie dacă nu presupunea un efort atât de mare pe care nu îl mai puteam depune după giftuitura de bere şi mâncare. Şi ca să vedeţi că nu mint am extras o mostră

:


Urmarea a fost cât se poate de previzibilă: m-am lăţit în pat purtată de prietenul fidel zeul Bachus, mulţumită de mine că am reuşit să îmi satisfac toanele inexplicabile.În momentele mele de luciditate încerc să găsesc răspunsuri la comportamentul meu bizar (mă transform?, înnebunesc?, îmbătrânesc?) dar apoi îmi amintesc că poate băutura nu este răspunsul, dar cu siguranţă mă ajută să uit întrebarea.