Sometimes...

Vi s-a întâmplat vreodată ca un lucru mărunt să vă demotiveze atât de tare încât să nu vă mai regăsiti echilibrul orice aţi face? Atât de tare ... încât dimineaţa când vă trezinţi să preferaţi să se lungească clipele şi să nu mai fie nevoie să vă ridicaţi, să preferaţi să staţi cu perna în cap pentru că vi se pare că toţi cei din jur sunt meschini şi nu vreţi să daţi ochii cu niciunul? să priviţi în gol a teamă şi nepăsare? Să vă uitaţi la cei care vă privesc sau care vă întreabă ce e în neregulă ca şi cum ar fi invizibili? Să nu vă mai atingă vorbele şi mângâierile lor? Să vă doriţi să staţi numai cu capul în nisip precum struţii pentru că orice încercare de a face ceva pentru voi înşivă eşuează?
În astfel de momente simţi că optimsul din tine e îngropat, că felul în care eşti nu îşi mai găseşte matriţa pe lumea aceasta, că tot ceea în ce ai sperat sau ţi-a plăcut este transformat în colbură, că în loc să taci e bine să baţi cu pumnul în masă ca să fii auzit, în loc să zâmbeşti sincer e bine să te prefaci, să joci un joc al vieţii tale în propriul rol telenovelistic, să dansezi doar ca să fii văzut, să cânţi chiar dacă nu ai voce. E ciudat că astfel de momente vin tocmai atunci când simţeai că îţi place de tine, când căpătaseşi cumva siguranţa că poţi mânca îngheţata cu nucă chiar dacă e cam rece, că îţi plăcea ploaia chiar dacă era cu grindină, că vinul era îmbietor chiar dacă ameţea... Şi aşa în ameţeala produsă realizezi totuşi că lucrurile mici schimbă sentimente mari, că amăgirea ta era relativ de neadevărată, uşor diafană şi standardizată ...
În zilele mele innourate ies pe terasa grădinii vieţii mele, îmbrăcată în mânecă scurtă, ca să mă trezească frigul rece ... Acum îmi place noaptea şi cerul fără stele, îmi place să tac în gând, să trag apoi obloanele de carton care să mă păzească până la următoarea furtună.