Hai să te invit la un ...... facebook

Părinţii mei îmi povesteau că, cei doi se cunoşteau adesea la bal. Păi cum altfel într-o lume în care lumina era lux?! Fetele se îmbrăcau cu hainele de duminică (adică acea rochie ieftină cumpărată de prin talcioc şi o pereche de sandale pe care le purtau cel putin 3-4 ani) şi mergeau la bal pline de încredere că o să-l întâlnească pe făt-frumos. Totul se petrecea sub privirea iscoditoare a mamelor care analizau viitorul pretendent şi îşi dădeau cu părerea, de pe margină, ca la un spectacol de teatru. Un spectacol în care se decideau vieţi, destine, se făceau preconizări şi se luau decizii capitale. Cei doi schimbau două-trei vorbe, dansau un vals pătimaş şi cam gata socoteala....Ulterior, băiatul venea la peţit, acasă la părinţi, şi o cerea de nevastă......se juca găina, se dădea darul, se făceau copii....fără prea multe pretenţii şi crize de personalitate.

Ai mei nu au avut o căsătorie fericită, am ştiut şi am simţit acest lucru deşi ei nu au spus-o explicit niciodată. Au rămas împreună „de dragul nostru” ..... expresie pe care nu am descifrat-o niciodată pentru că noi suntem bine mersi, cu toate treburile aşezate, iar ei şi-au vândut sufletele sub o formă sau alta .... amărându-se cu nefericirea lor...

Astăzi nu mai merg la bal fetele, de ce să mai meargă dacă alesul este la .... un click distanţă?!.... sau cu o ţigare în colţul gurii, aşteptând romantic, la o terasă la Palas, femeia potrivită.....Astăzi cuplurile se cunosc pe facebook, schimbă două trei complimente, se văd la o cafea şi uite aşa au pus-o de-o relaţie. Apoi intervin discuţii, orgolii, divergenţe, aşteptări neîmplinite şi decid să îşi vadă fiecare de drum....deosebit!

Parcă renunţăm prea uşor, parcă nu mai avem răbdare, parcă suntem mereu critici cu noi şi cu ceilalţi. Parcă ne aprindem din orice, parcă jignim fără motiv şi simţim nevoia să plătim cu aceeaşi monedă. Parcă nu mai acordăm şanse, parcă nu mai avem disponibilitatea de a „construi” relaţii, parcă suntem superficiali, parcă judecăm prea aspru şi punem la zid un „celalalt” doar cu gândul de a-l „căsăpi”. Parcă suntem într-o competiţie în care nu mai contează cine este adversarul, ci doar ego-ul nostru şi satisfacerea lui.

Nu!, nu susţin varianta unei căsătorii cum au avut-o ai mei dar îmi pun un semn de întrebare când văd, că aşa, în aparenta lor nefericire, au crescut 3 copii, i-au educat cu resurse limitate, i-au îngrijit mai mult decât s-au îngrijit pe ei, au sacrificat nişte ani ai lor ca să ni-i dea nouă ... au greşit, cu sigranţă în multe situaţii dar nu au abandonat nicio clipă drumul lor ... au „înălţat” nişte oameni mari, care, zic eu, le fac cinste astăzi...

Poate ar trebui să iertăm mai mult, să dăruim mai mult, să zâmbim mai mult, să nu mai cerem aşa mult...