Fac parte din generația copiilor care au crescut cu cheia la gât!!

Taică-miu a fost miner la Rovinari și venea acasă ca musafir o dată la nu știu câte luni, deci îl asociez și acum, la aproape 30 de ani, tot cu un musafir în viața mea. Maică-mea, laborantă la o fabrică, rămăsese acasă în marea metropolă - Tecuci city - cu patru copii de crescut (trei băieți și o fată) ... deci femeie de carieră, fără bonă sau ajutoare care să aibă grijă de noi. Din fericire planul cincinal a fost un plan bun (noi am venit pe lume din 5 în 5 ani), când creștea unul atât cât să te înțelegi cu el, un altul abia mijea ochii. Ne mai plasa la bunica la țară în vacanța de vară iar pe perioada școlii am crescut cu cheia de gât.

Da! Fac parte din generația copiilor care au crescut cu cheia la gât!! Și a copiilor care asociază mirosul de portocale cu Crăciunul pentru că doar atunci le mâncam. Eram săraci!, îmi amintesc că stăteam la rând la butelie și făceam baie în lighean pentru că apa caldă era cu porția. Dar mi se părea normal să fie așa, toți copii din cartier erau săraci: eram o gașcă de plozi care împărțeau guma de mestecat, cireșele din copacul din spatele blocului, pâinea cu zahăr sau mămăliga cu zahăr care era desert. Ne jucam cu păpușile în fața blocului sau băteam străzile în lung și în lat. Ieșeam dimineața afară și ajungeam acasă seara, la întunecat. Când mi se făcea foarte foame strigam de jos din fața blocului: „Mamăăăăă aruncă și mie un colț de pâineeeeeeee!!!” (mi se părea infinit de bun acel colț de pâine! – îmi amintesc că nu înțelegeam cum mama știa că sunt tocmai eu care o strig și ieșea la geam să vadă ce vreau, acum pricep mai bine treaba cu instinctul maternJ...). Când ne luam o înghețată wafe la un leu ni se părea lux și ieșeam în fața blocului ca să ne vadă tot cartierul că mâncăm una, nu mai povestesc de zilele bune când căpătam 2 lei.... Tot din fața blocului urlam și după bani (ca să nu urc trei etaje): „Mamăăăă dă si mie bani de o înghețată!!!”, iar mama (ce femeie! ce minune de femeie!) îmi prindea bănuțul de hârtie cu un cârlig și îl arunca pe geam....Alergam într-un suflet până la Profiriu sau pe 7 Noiembrie să îmi iau înghețata.....Dacă avea un altul dintre noi îi ceream să ne dea „și nouă o gură de înghețată”....și făceam poștă înghețata aia la un leu...o minune de bună ce era...

Jucam ața, stop verde, gropița pe surprize, rațele și vânătorii, omul negru a venit, mâncam cleiul de pe copaci, făceam slujbă de înmormântare la toate viețățile moarte pe care le găseam prin cartier, ne trăgeam cu sania, vara ne agățam în cireșul din spatele blocului de la Scara 3, urlam și făceam o hărmălaie de neimaginat. Nu aveam jocuri de socializare – erau scumpe, bicicletă nu am avut pentru că ai mei nu aveau bani să îmi cumpere bicicletă. Îmi amintesc Pegas-ul vecinei de la 2 pe care îl călăream toți în curtea Școlii 5. Primele role .... oh!!!! Îmi amintesc că le-a adus combinatorul de frate-miu mijlociu nu știu de pe unde (care apropo a rămas un mare combinatorJ și un descurcăreț fără pereche). Îmi erau al naibii de mari dar erau ROȘII!!!!! Eram fascinată de ele, eram în stare să dorm cu ele în picioare. Îl pândeam pe frate-miu când nu era acasă și mă dădeam cu ele pe covorul din sufragerie ca să nu mă fac de râs de față cu copiiJ, trebuia să fiu o expertă în fața lor!

Era plin ochi părculețul din fața blocului: de viață, de râsete, de copii, de sărăcie lucie dar neconștientizată de noi. O admir enorm pe mama că nu m-a făcut nicicând să simt că suntem săraci, avea un mod al ei de a mă face să înțeleg că am o viață frumoasă și că ea îmi poate oferi tot ce am nevoie....simțea că face sacrificii pentru mine dar nu o simțea ca pe o greutate, ci ca pe o dăruire...mare dor îmi este de ea!!

Acum suntem toți oameni mari cu afaceri ale noastre, manageri prin multinaționale, plecați prin străinătate sau pe unde ne-a mai dus viața ... Acum colțul de pâine nu mai are gust, nici înghețata pentru că le avem la discreție, portocalele nici nu mă mai atrag când le văd grămadă peste tot în rafturile marilor magazine, nu mai este nici mângâierea de mamă și nici ochii ei blânzi....acum suntem oameni cu responsabilități și amintiri care se materializează frumos, în colțul ochiului, luând forma unor riduri...Dragul meu copil, aș fi vrut să fi avut o copilărie ca a mea!!!!