Livada mea

Ador să „comunic” cu oamenii, şi nu mă rezum când spun a comunica la a vorbi efectiv, pentru că nu ating cote excelente în „vorbăraie”. Îmi place când vin oamenii la mine la birou şi îmi spun că se simt bine la mine, cu mine, îmi place că au încredere să îmi spună ce îi nemulţumeşte, că nu le mai merge robinetul de apă rece, sau că au avut pană dimineaţa şi au înjurat în trafic, că şi-au cumpărat perechea de blugi preferată, că îşi fac planuri pentru viitor, că se simt umiliţi şi nu mai au încredere în ei ... Îmi place când îi simt că sunt sinceri, când transmit prin ochii lor că iubesc, că i-a enervat un lucru mărunt, când îşi doresc să depăşeacă limite şi pun suflet în ceea ce fac ... Găsesc în ei câte o fărâmă din ceea ce sunt eu, mă văd în limbajul lor, în dorinţele lor, găsesc în ei dragoste şi aşteptare, loialitate, îndrăzneală, altruism, inovaţie, apărare, sentimet de protecţie, dorinţă de a fi ... Mă umple de bucurie zâmbetul, ochii veseli pe care îi văd în fiecare dimineaţa, strângerea de mână, simplitatea.

Sunt parte din fiecare prin fiecare cuvânt aflat la graniţa dintre semnificaţie şi semnificat, incub în mine energia celorlaţi şi o plămădesc pentru că este naturală, este îmbibată în sentimet trăit, experimentat. În livada sufletului meu există câte un copac de care am grijă şi îl oblojesc pentru că am furat sămânţa din fiecare om căruia i-am citit pe buze, i-am strâns mâna, l-am privit în ochi, i-am cercetat fiinţa, am avut încredere ... Acum copacii sunt infloriţi şi în livada mea miroase a caise, rodii şi a gutui coapte ... miroase a iasomie, a papucul doamnei şi e bine, e Binele acela pe care îl tot căutam ...