Cleentul nostru, stăpânul ... ?!

Nu aş vrea să credeţi despre mine că sunt genul de persoană care categoriseşte de la prima vedere (întrucât scriu numai despre tipuri umane, aşa s-a nimerit:)) sau care include oamenii în tipare de genul „patul lui Procust” DAR lucrând în domeniul „relaţii clienţi” nu am cum să nu observ o anumită recurenţă a modului de abordare. Clienţii sunt diferiţi aşa cum diferite sunt şi produsele de curăţătorie de pe raftul din supermarket sau pantofii din vitrinele ochioase ale magazinelor.

Cred că cel mai simpatic client e cel care te abordează direct, îi dai informaţiile necesare încercând să fii echidistantă însă el e subtil chiar dacă nu vrea „să te deranjeze pe vorbă”. Genul amabil care iţi vorbeşte cu „tu” nu prea e pus la punct cu informaţiile tehnice însă îţi transmite direct „poate ne vedem, am bea un vin cald, o cafea o ălea o ălea că doar suntem oameni şi avem simţăminte”. Face glumiţe subtile de genul „aş veni peste dumneata acasă” sau „plătesc eu, nu mă interesează banul” în funcţie de bagajul de educaţie pe care l-a acumulat în timp. Te pune pe tine să faci calculele pentru că nu ştie să facă „complectarea” dar tu fiind drăguţă şi nu scârboasă îl ajuţi pentru că ştii că la sfârşit îţi va spune „eşti o dulceaţă”.

Genul „vă dau în judecată” e clientul veşnic nemulţumit, calculează fiecare leuţ şi dă vina pe „sistemul din România unde nimic nu funcţionează cum trebuie”. Din punct de vedere financiar are pe ce pune mâna însă e atent ca nu cumva să fie tras pe sfoară. E înzestrat cu tupeu, ţipă şi urlă la tine fără a fi obiectiv. Îţi adresează apelative directe din câmpul semantic al prostiei: „domnişoară eşti proastă”, „tâmpită” (bun asta ştiu, i-aş raspunde dar nu îmi permite distincţia mea), „nu ştii pe ce lume trăieşti” iar tu îl înnobilezi cu gânduri din câmpul semantic al disponibilităţii: „vă mulţumim că aţi apelat la serviciile noastre”, „suntem aici să vă ajutăm la orice oră din zi”, „ne face plăcere să interacţionăm”.

Genul paşnic şi visător, e clientul care pe lângă bun simţ are şi răbdare, iţi vine să îl ajuţi de plăcere mai ales că ştii că nu îşi bate „capul cu lucruri pe care nu le pricepe”. Apelează la tine pentru ca „am şi eu o problemă” (toţi avem by the way!), se panichează uşor şi îţi transmite asta prin „vai domnişoară ce mă fac acum, ce mă sfătuiţi?”, „cum aş putea să fac să rezolvăm situaţia?”. Când e ameninţat avutul personal devine şi mai sentimental dar până la urmă îl linişteşti şi îţi transmite „mulţumiri eterne”, sărutându-ţi în acelaşi timp mânuşiţele în mod organizat ca într-o piesă din Caragiale.

Genul „ştie tot” mă pune puţin în încurcătură pentru că e cameleonic luând forma conversaţiei în care este aruncat. Poate fi de la paşnic şi visător până la veşnic nemulţumit. Te abordează finuţ „nu vă supăraţi dar nu mi se pare normal”, oftează des, şi pune întrebări deschise de tipul „de ce să nu îmi permit?”, sau afirmaţii ce transmit indirect mesajul - nu am domnule încredere în voi: „m-am mai lovit de problema asta”, „în fine, voi verifica şi acest aspect”, „e logic am mai făcut şi eu nişte facultăţi”. Uşor flegmatic este emancipat iar tonul vocii devine spre sfârşitul conversaţiei autoritar. Nu iţi faci probleme, ştii că tu deţii controlul fiind rumenit/ă precum un pui la rotisor ce mocneşte în suc propriu expus în vitrinele din Carrefour. La final aş adăugi o canistră bună de vin fiert:)