Copilul sunt eu!

Nu știu să fie perioadă mai frumoasă decât copilăria și e păcat că trece repede (așa cum se întâmplă, de regulă, cu tot ceea ce te face fericit) dar mai păcat este că nu conștientizezi atunci ce înseamnă asta. Ți se pare firesc să fie așa, să ai gândul numai la joaca, la ce îți dorești și la cum să ai acele nimicuri care, copil fiind, te fac fericit. Ți se pare normal ca lumea să se învârtă în jurul tău, părinții să îți aducă și luna de pe cer, poveștile să fie cu zâne, balaurii să existe și eroii să te inspire. Mie mi-e dor rău să fiu copil mai ales pentru că sunt încă un copil cu veleități de om mare:)... mi-e clar că nu am cum să mai fiu, dar de asemeni mi-e clar că un copil al tău te face să retrăiești această perioadă veselă și te umple de bunătate. Și mai mai că aș vrea unul al meu:), cred că m-aș descurca mai ales la capitolul joacă (aici ar avea un partener de bază). Da, aș intra în lumea lui într-o clipită și am sta la nesfârșit să facem puzzle:

să bucătărim și să ne murdărim de făină din cap până în picioare:

să ne dăm în leagăn:

să ne jucăm în parc până ne crapă picioarele de oboseală:

să desenăm pereții, să stăm până la miezul zilei în pijamale la desene, să colorăm, să îi citesc povești, să ne jucăm cu mingea, să alergăm pe iarbă, să jucăm ascunselea, să dansăm, să ne prostim de fiecare dată când viața e prea serioasă și ți-o ia înainte, să săpăm în nisip, să dăm mâncare la animale pe stradă, să facem tot felul de experimente stupide, să punem grâu la încolțit, să descoperim stelele și planeta...