Viaţa între două lumi

Tot drumul înapoi spre Iaşi m-am gândit ce voi spune oamenilor când mă vor întreba cum a fost în Istanbul ... Cred că este pentru prima dată când am sentimente contradictorii pentru un oraş: până acum ştiam clar – îmi place sau nu îmi place... Ei, cu Istambul e diferit pentru că oraşul este altceva decât ceea ce ştiam eu până acum – altceva decât boemul italian, pitorescul elveţian, ordonatul german sau austriac. Este un fel de babel de sentimente, culori, un amestec ciudat de tradiţional şi modern, de bazar în care comerţul se face prin publicitatea „strigată” .

Am aterizat pe partea asiatică într-un oraş care am descoperit că nu are limite, un loc unde pentru a te deplasa dintr-o parte pe cealaltă este necesar să iei vaporul – vapor care te poartă preţ de 15 minute din Asia în Europa. Istanbulul este locul în care am călătorit cu toate mijloacele de transport posibile – autobuz, metro, vapor, tramvai doar pentru a ajunge dintr-un loc în altul, oraş în care am mers până am simţit că îmi cad picioarele, am mâncat o doză mare de dulciuri şi am experimentat kebap made by Turky. Străzile pline ochi de lume chiar şi la 12 noapte fac din Istanbul un oraş în care viaţa are altă dimensiune, miile de magazine la fiecare centimetru de stradă pline ochi de mărfuri cu preţuri ce abia aşteaptă să fie negociate dau un aer ieftin de kitch chiar supărător dacă nu eşti obişnuit ca oamenii să te abordeze pe stradă invitându-te să le calci pragul prăvăliei. Frapant a fost să văd că femeile nu lucrează în locuri publice precum baruri, magazine prea puţine pot fi găsite pe la recepţia hotelului sau în aeroport la check in. Am descoperit mai apoi, după ce ne-am tot întrebat unde este partea feminină a oraşului, că femeile îşi petrec existenţa acasă, gătind – condiţia de bază pentru a deveni soţie în Turcia - sau în mall-urile luxoase căutând mătăsuri fine şi bijuterii impunătoare.

Un oraş al contrastelor – Istanbulul – impresionează prin măreţie mai ales în partea asiatică care este clar mai modernă şi total diferită de cea europeană, mult mai conservatoare şi balcanică. Am găsit în acest oraş oameni relaxaţi, bărbaţi îmbracaţi în camaşă şi pataloni la dungă postaţi strategic în faţa magazinelor, glumeţi în abordare şi promiţători în ceea ce îţi oferă – unii îţi promit nonşalant că îţi pot schimba viaţa ... Este oraşul în care am învăţat să negociez şi să mă târguiesc fără ruşine, să accept complimente picante de la bărbaţi necunoscuţi, să mă îndop cu felurite prăjituri şi dulciuri colorate oferite bonus în fiecare magazin în care treceam pragul. Croaziera pe Bosfor mi-a adus pe lângă arsuri vizibile pe picioare – din pricina soarelui nimicitor – un aer proaspăt şi albastru de mare. Insula pe care am fost – Princess Island – aflată la o oră şi jumătate de Istanbul mi-a demonstrat încă o dată că turcii ştiu să îşi trăiască viaţa în casele imense pe care şi le construiesc pentru a veni în weekend, iar condiţia unei astfel de soţii nu poate fi decât de invidiat de către noi, celelalte, femeile care îşi doresc independenţa şi pierd esenţa vieţii irosindu-şi viaţa muncind pentru a demonstra nu ştiu ce.

Hotelul în care am stat era amplasat fix în centrul vechi al oraşului foarte aproape de Blue Mosque iar în prima seară am tresărit la fiecare strigăt din noapte care chema oamenii la slujbă. Când am mers pe Taxim Street acelaşi strigăt la rugăciune construia o antiteză izbitoare între moderul acelui loc plin de magazine ale unor branduri de renume cu femeile atent acoperite de văluri.


În prima zi ajunsesem la concluzia că nu ne place în Istanbul, îl asociam cumva pe alocuri cu Costineştiul nostru drag, apoi începând să îl descoperim ne-a încolţit gândul că am accepta o cerere în căsătorie aruncată în vânt, mai apoi am tot gândit posibilităţi de a lua o bursă în acest babelistic oraş şi am născocit strategii dacă am putea învăţa limba ajungând la o concluzie afirmativă. Nimic din toate aceste planuri nu a rămas în picioare pentru că impresia finală a fost aceea că ne încântă mai mult soţul care te ajută la căratul bagajelor şi care nu merge 2 metri în faţa ta, tu cărând eventual valiza grea, nici cel care zâmbeşte complice la toate turistele mai draguţe şi pe care le abordează: „hey angel”, „where are you from”, „look into my eyes” etc.

Istanbulul este un oraş în care dacă ai bani ai diversitate, un oraş care nu are sfârşit pentru că la cei 13 milioane de locuitori pe care îi adună (conform statisticilor oficiale) ai impresia că sunt răspândiţi peste tot - este cu siguranţă un oraş care nu doarme niciodată, în care tot timpul se întâmplă ceva.

Fiecare oraş pe care îl vizitezi lasă în tine un ceva specific şi tind să cred că şi noi lăsăm ceva în fiecare oraş în care ajungem. În Istanbul eu am lăsat nişte dorinţe îndeplinite şi am luat o gură trepidantă de viaţă plină.