Blonda, rujul şi hatitudinea

Mie îmi plac blondele!, dar blondele care au părul foarte deschis la culoare si lung, lung... Nu ştiu de ce dar am impresia că lungimea părului este invers proporţională cu neuronii din creier şi culoarea la fel, cu cât are un blond mai spre ars cu atât golul este mai mare. Dar îmi plac fetele astea că mă fac să râd prin tramvai când le văd ce discurs afectat au şi cât se cred de dive, le contemplu pe cele care se îmbracă gen bazar în roz şi cu sandale cu flori mari chicioase şi machiate excesiv... Acestea sunt miezul pledoariei mele (sunt desigur şi femei blonde pline de clasă şi stil pe care le ador şi care ştiu să umple o încăpere cu ele fără a fi vulgare). Dar cum femeia cu gust este rară, mai ales blondă, râd pe înfundate de câte ori „dau” de ele...de „specie”.

Astăzi în drum spre casă la staţia X, în tramvaiul Y a urcat BLONDA cu însoţitorul. El a rămas în spate atârnat de o bară iar ea s-a aşezat pe scaun lasiciv. Tipul clasic de care vă povesteam: par lung, ondulat în două nuanţe de blond- mai închis şi mai deschis, rochie scurta mulată din care ieşea un abdomen nu tocmai lucrat. Cum o analizam eu aşa tacticos mă scoate din lumea mea cu replica pe care i-o adresează însoţitorului: „Mi-ai luat telefonul?”. Hopa, mi-am spus, dar ce bărbatul e aspirator să aibă grijă de nătângia feminină? Aici e material de studiat, am gândit zâmdind şi mi-am ciulit cârcotaş urechile ca un câine ... El a răspuns inteligent că şi l-a luat pe al lui, îl are în mână şi i-l arată (probabil ştia ce are acasă, femeia care nu pricepe decâ dacă îi desenezi) şi ea exclamă respirând a deznădejde: „L-am uitat!”. Băiatul – repet, ştiind ce are în grijă- a spus sec „tipic ţie!”. După schimbul de replici plin de zeamă culturală el a venit lângă ea pentru că între timp BLONDA îi ceruse telefonul lui. „Uite că nu e chiar aşa de simplă fatuca asta (în limba română veche „simplu” însemna „prost”)” – mi-am spus eu crezând că îi cere telefonul pentru a suna la locaţie cu scopul recuperării telefonului. Dar mirare şi artificii – îi ceruse telefonul cu alt motiv ... Întrebată de însoţitor la ce are nevoie de telefonul lui, replica a zburat ca un porumbel din buzele ţuguiate ale BLONDEI: „să mă dau cu ruj.....” What??????????? Tocmai ţi-ai uitat telefonul pe nu ştiu unde şi simţi nevoia să te dai cu ruj???? Frăţică, blondă blondă dar să ştim şi noi ...Adică este aşa de dificil să faci diferenţa între oglindă şi telefon? Nici nu ştiam dacă să mă bucur că a găsit o soluţie într-o situaţie de criză - lipsa rujului de pe buze - sau să ma îngrijorez că nu si-a dat seama unde este de fapt situaţia de criză - telefonul pierdut.

Dar, cireaşa de pe tort a fost partea finală rostită în timp ce îşi aranja rujul pe buze holbată în telefonul masculului: „Am nevoie de atitudine!”... Hau! Mânca-ţi-aş ... şi blondă, şi cu atitudine şi cu ruj pe buze.

Aş avea curiozitatea, dacă şi bărbaţii au curaj, să îmi explice careva: ce vă atrage la astfel de „nestemate”? Să fie culoarea, să fie luciul, lipsa sau preaplinul...? În speranţa că voi primi un răspuns până mor, lansez întrebarea pe orbită!