The Big Journey...

Cine naiba bate la ușă la ora asta așa de dimineață? Încerc să mă dezmeticesc, scot telefonul de sub pernă și ma uit la ceas...6.30? Deja????......înseamnă că am ajuns, of!!!! nici nu am simțit cînd a trecut noaptea, mă uit în continuu la telefon deși știu că nu mă va suna așa de dimineață. Mă ridic cu grijă din pat să nu dau cu capul de patul de deasupra mea (urăsc trenurile cu cușetă!!!) și mă chinui să strîng așternuturile.

Lumea deja se înghesuie să coboare, încerc să nu mă grăbesc, Bucureștiul e oricum ultima destinație așa că avem tot timpul să tîrîim bagajele exagerat de grele. Coborîm cu un scop precis: mîncăm ceva apoi ne îndreptăm rapid spre aeroport. ..

Oare de ce mi-a luat așa de mult timp să fac lucrurile astea atît de simple?
Am stins lumina? Am închis bine ușile, aragazul, apa, am plătit tot ce aveam de plătit, oare cum e locul în care voi sta, mi-e frică să merg cu avionul, astăzi îmi dau seama că mi-e frică de înălțime...nu azi, acum îmi e frică, în clipa asta, mai bine merg înapoi acasă și îmi văd de viața mea: slujba zilnică liniștită, masterul din week-end, prietenii...totul e știut, mă sperie gîndul e deacum totul va fi NE-știut, nu îmi place să nu am lucrurile sub control...Aeroportul ăsta arată jalnic, ne așezăm așteptînd să înceapă formalitățile. Îmi dau seama că mi-am uitat bateria de la laptop, nu am scos frigiderul din priză și îmi dau seama că am fost cam distantă cu el în ultima mea zi acasă. Știu că ar fi trebuit să îi spun mai multe, am simțit că va fi ultima dată cîmd îl văd dar nu am avut maturitatea să înfrunt situația. Îmi duc bagajele de cală, al naibii de greu mai e geamantanul asta, o să mă termine la cărat... O să îmi fie dor de tine..., ai grijă...dacă ai nevoie de ceva...., să mă suni cînd ajungi....., oare el s-a trezit? cum i-a fost seara știind că plec, se gîndește la mine?...

Trec prin poarta de control și nu vreau să mă mai uit în urmă, las totul acasă, sper că de azi îmi voi numi viața experiences!